Ne vedem mîine dimineață.

Cîte idei mi-ai dat și mi-ai distrus deodată decînd te cunosc și te iubesc doar pe tine,fericirea mea absurdă. Atît de ilogică încît,Doamne,aș mai cere o viață alături de tine,ca să te mai cunosc.
Pînă la venirea ta în Lume eu nu știam cum arată un zîmbet adevărat,cum se simte ura și ipocritul sentiment de gelozie...
Am senzația că donez zilnic senimente în coșul sufletului tău,și strîngi acolo:poze,trăiri,citate,romane,dialoguri,efemere gînduri,și fața-mi luminată de stele.Nu pot ține pasul cu tine,am uitat ce mai înseamnă iubirea prezentă în jurul meu.
Mi s-a repetat și spus de nenumărate ori că am să ajung la momentul din viață cînd povestea mea o să cadă,cînd naivitatea mea o să fie cel mai strîns cuțit în spate,și nu am crezut.Pînă ieri defapt.Pînă cînd mi-am dat seama că sunt înapoiată cu ideile despre iubirea de azi.Mi s-a spus că dacă eu nu sunt acolo sau dacă nu fac eu ceva,păi altcineva în locul meu o face!
Defapt știam acest lucru,dar nu știam intensitatea și logica adevărată care ascunde această idee.Am rămas cu dorința de iubirea adevărată,cu amintirile sentimentelor sincere și cu imaginea putrezitelor concepții  de acum. Conștientă am fost că odată cu iubirea apar și răni,dar în cazul în care ai cicatrici,rănile se suprapun pe dureri tăcute. Gîndurile mele devind atît de gălăgioase că-mi vine sa le omor,fiindcă din cauza lor devin nebună.
Dintre toate problemele cu care ne ciocnim,ale tale sunt cele mai importante,pentru ca eu am doar mofturi prostești de indrăgostit. Am observat de curînd că oamenii caută tot mai mult sens în iubire,eu la rîndul meu o acoper tot mai mult pentru că îmi place să o simt. Ni-am așternut iubirile în cearșafuri albe și în pături moi,în timp ce voi vă măturați sentimentele.
Și nu am vrut să complic nimic din nuanțele tale de roșu sau bordo,sau dracu știe ce culoare,am vrut doar să comunic cu tine la același nivel perfect de oameni iubiți și iubind un singur și cel mai frumos om. Dar mi-am dat seama că nu e nimic mai greu decît conversația între doi oameni,care se iubesc egal,cel puțin asta este în visul meu din noaptea mai trecută...
Sunt pregătită,în ciuda tuturor ideilor să mă completezi doar tu,să mă colorezi în curcubee negre sau albe,cel puțin nu foarte colorate.Pot să fiu și fluturele tău care îți va purta istoria în fiecare zi,și va muri cu identitatea corpului tău copt.Demult deja.
Acum aș vrea să opresc timpul în loc,să-ți scot creierul. să-ți șterg toate amintile și să lăs acolo doar momentele petrecute cu mine...fu,ce egoistă sunt.
Aici eu ar trebui să tac,întrucît sunt formată din Dragoste.

Într-o carte de Anatomie.

Nu am scris deja de 3 luni,că tocmai și mîinile au uitat cît de rapid eu puteam imprima,că tocmai atît de repede am început a compune uitînd că nici măcar nu am denumirea acestui text,și nici gînduri,și nici idei,eu pur și simplu m-am așezat să scriu.Despre ce? Eu nu am idee...
De cîte ori mă întrebă cineva care e rostul încercărilor,eu le răspund că nu știu,eu pur și simplu încerc.La fel a fost și cu tine,nu știam sigur dacă mă vei primi în inima ta,eu am încercat să-mi găsesc singură loc în ea.De cîte ori timp de 11 luni de cînd te plac,mi-am dorit să vezi ceea ce văd eu prin tine.Cîteodată,mă uit în jur,și văd cum oamenii își pierd timpul pe țigări,mașini,femeie proaste,afaceri,iar eu pierd timpul doar gîndindu-mă că posibil în viața aceasta nu ti-aș fi cunoscut. Nu,chiar nu-mi doresc să fi împărțit cu altcineva aceleași sentimentele și aceleași cafele vărsate pe cearșaf.Unicul moment de care mă tem pînă la carne este de pierderea ființei tale,cu atîta greutate te-am obținut.Și mă întreb inutil zi de zi-oare mă vei iubi mereu,sau nu?Și chiar dacă inima îmi strigă Da,trebuie să mai aștept ani pentru a vedea acest moment fericit din viața mea.Mă pierd cînd mă gîndesc că pînă acum,17 ani și ceva,nu am primit nimic de preț,decît fericirea ta,nu am nimic cu ce aș putea să mă mîndresc.Altceva ești tu,viitor medic,atotștiutor,și un mare inteligent.De aceea pentru mine tu ești de neprețuit,fiindcă nu mai am prieteni,că nu mai am în cine găsi sinceritatea copiilor mici,ci doar tu îmi dai răgaz pentru copilărie și bătăile cu perna.Iar cel mai înalt ideal la care pot eu spera,este..știi tu care!

Frumusețea ta de bărbat îmi închide ochii,și mă adoarme pentru zeci și mii de minute albe.

A existat o perioadă a vieții mele,cînd nu simțeam nimic,cînd mi-am închis ușa sentimentelor mele și tot mergeam.Tu ai fost cel care mi-a dat de înțeles că nu avem de ales,că trebuie să fim loviți,dar totuși de cine? Noi alegem

Cu ochii somnoroși,în fiecare dimineață de duminică te privesc cum dormi,cum razele de soare se aranjează timptil pe ochișorii tăi ca să nu te trezească,iar tu cu mîinile te ascunzi de ele.Ți-am tot analizat anlunele de pe gît și atunci cînd am încercat să mă ridic din pat,ți-ai deschis frumoșii tăi albaștri ochi care m-au privit de dimineață.

Chitanțe de iubire.

Ni-am luat fiecare cîte un nume și ni-am așezat să privim un film,o dramă. O sală cît cerul de mare,cîte o cafea și Cola,iar în spate cineva mai bea și vin de parcă ar fi vreo sărbătoare.Fără mîncare,că tot ai venit aici să privești viața ta dintr-o parte. Și se adună lume,toți se salută,se sărută,se cuprind,oameni ce nu s-au văzut demult și vin aici să se revadă.Jurnaliști,oameni de știință,profesori,politicieni,chelneri,elevi.

Regizorii sunt cei ce stau pe primele locuri și așteaptă liniștiți și tăcuți eroarea omului.Se aud pahare și conversații care tot  cad,în spate cei mai beți răcnesc de așteptare,iar eu stau.Rîndul 6,locul 6 și mă uit.Mă strîng gîndurile despre ceea ce mă așteaptă,mai tare decît colierul de la gît,și enervant bat cu totul în podea iritînd o doamnă de alături.În circa 10 minute după ce în spate s-au turnat pahare,în față s-a pălit tăcerea și prin mijloc oamenii au început să adoarmă.Se sting luminile,se aude vibrația multor telefoane printe genți și ușile care se închid pe lăcată.Toți urmăresc publicitățile de la orice cinematograf și plini de așteptări își așteaptă istoria de după moarte și înainte de naștere.Introducerea pentru mine a fost cît se poate de plictisitoare,o comedie despre oameni,despre prostie și despre cum bărbații își caută ciorapii prin casă.Eu așteptam miezul programei care avea să-mi schimbe radical mintea și care m-ar face să vreau să mai tot rămîn aici,să fiu un om.Țin să spun că atunci mă gîndeam la tine,la persoana care mi-a modelat un suflet.Respectiv ajungînd la mijlocul filmului eu am început să plîng de durere,eu îmi vedeam certurile,lacrimile mele vărsate la 2 de noapte,pastilele care le turnam pe gît ca sucul de portocale și loviturile în piept că nu voi mai fi așa.de naivă oarecum.

Hai să facem un expriement,în ultima cercetare a vinovăției mele în neant să mă ucizi,să-mi desfaci partea stîngă a pieptului și să asculți,inima.Cîte o să-ți zică ea,și nimic din ceea ce ți-am spus eu pînă acum,inima mea e irepetabilă,eu nu cunosc cuvintele ei,ea nu le cunoaște pe ale mele și totuși cumva noi ne înțelegem. Eu sufer,mă descarc ei,ea analizează și plînge asupra mea.Inima mea o să-ți povestească lucrurile exterioare,despre mimica feții tale,despre caracterul tău frumos,despre cît ești de minunat.Nu uita te rog că în partea dreaptă se zbate un alt obiect din corpul meu care o să-ți zică ceea ce inima nu știe și nu a știut vreodată.Puterea sufletului meu este faptul că el nu-mi întoarce lovitura la moment,sufletul mi-o întinde tare.Îmi trage durerea prin mîini,stomac și mă dor picioarele.Clar că 2 plus 2 care răspunde în două secunde 4,tu ai să stai la chef cu sufletul meu,că oarecum vaporul care se prăbușește are în vîrf oameni care organizează baluri. Sufletul meu o să-ți spună fiecare secret de al meu,o să-ți deschidă ochii larg spre persoana care te iubește atît de mult.Oamenii tac,ei privesc,ei sunt indiferenți,unica Ana plînge.

Spre sfîrșit deja mă calmez,beau cafea și visez.Îmi aduc aminte de momentele în care te strîng în brațe strîns și te tot vreau cu mine.În acel moment mă ridic în picioare,îmi șterg lacrimile și mă așez jos chiar în fața tuturor regizorilor care au montat acest film.Nu aștept finalul și încep să răcnesc tare în toată sala .Finalul filmului este unica parte în care eu am muncit,ceea ce-mi doream atît de mult,și îmi încheiasem filmul cu citatul:Singurii oameni care percep întreg tablou sunt cei care ies afară din cadru.Din păcate nici o persoană din sală nu ieșea din cadru dorințelor mele,și am început să alerg,să fug pe scările înalte a cinematografului ceresc.Mă împiedicam de oameni care au murit din bătăi,de sticle de vin,de documente nesemnate încă,de bani,de haine și încălțăminte,de niște jucării și la un moment dat mi-am pierdut cumpătul direct în brațele tale.

Mi-am oprit respirația acolo,în umerii tăi frumoși,jucîndu-mă încet în părul tău și simțind cum parfumul tău îmi gîdilă năsucul.De frica să nu te pierd,mi-am înfipt la greu unghiile în spatele tău și am început să te sărut.Te rog,iubește-mă încă puțin.

Balonul cu aer cald.

Din toată această complexitate atrag atenția doar la zahărul din cafea,exact acela pe care nu-l amestesc ci îl lăs să plutească la fund.Cel mai paradoxal este faptul că eu nu iubesc cafeaua,și totuși o beau minim de 5 ori pe săptămînă.Gustul ei mă face să mă simt mai puternică,și să-mi curgă picături de amețeală.ador doar starea aceasta și nu lichidul.
Dacă vrei să mă uimești,fă-o doar prin cafea,învață-mă să o iubesc,să-i iubesc doar consistența,nu starea care îmi conferă ea.Dă-mi acest sentiment,și promit că ori de cîte ori am să beau cafea,am să mă gîndesc la tine,rezultă că o voi face destul de mult.
Hai să-ți vorbesc acuma despre locurile unde are loc acest procedeu de nebuneală.
O beau deseori la balcon,și numaidecît deschid tare geamul,chiar de e frig sau cald,vreau să văd lumea cum trăiește în timp ce eu doar amorțesc. Pot sta cu o ceașcă din această substanță la o cafenea,unde pe fereastră dau cu ochii într-o panoramă enormă a orașului,iar eu fiind axată doar pe conversația de alături,și BMW-ul care parchează  jos.La a treia cafea am frica că am să o vărs în mașină,în timp ce viteza e pe primul plan.Și apoi vine și a patra cafea. Deobicei renunț la ea,dar stă tare aproape de mine,îmi scrîșnește printre dinți,face zgomot,și pe lîngă toate mă mai și ciufulește de dimineață.Mă face să mă gîndesc,să-mi dau niște palme peste față pentru a mă trezi,și mă ține în atenția totală a ideilor mele prostești. A cincea cafea o lăs pentru mîine,sau poimîne,sau pentru altă zi,sau infinit.Mă opresc mereu la această cafea,și nuștiu ce să fac cu ea.Ea îmi dă un aer greu,o minte mai clară,și mișcări printe oasele mîinilor zi de zi.Ea mă face să tremur,si să primesc plăcere,dar totuși nu pot să o beau.Ea mă bea pe mine.
Nu am scris atît de mult timp,că acuma nici nuștiu cu ce ideie și desciere aș putea să-mi cos starea mea.E doar o altă noapte în care stau cu spatele la geam și scriu.Mereu am purtat cu mine idei care nu intrau în alte minți,și care posibil nu mai sunt citite,și par atît de demodate,că eu visez.
Nu știu unde mă aflu,probabil zbor în Rai,sau strîng ghiocei din grădină,sau mă reîntorc la cafeaua mea.Însă unica vreau să știu,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,te îneacă tăcerea sau mai poți vorbi?Ori uneori sfiala?Spune-mi,nu-i așa că uneori,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,îți lipsește provocarea?Vino te rog în noaptea asta cu mine,în farmecul meu,e întuneric negru,la fel ca orice infinit,și uneori poate că nici nu ne vedem,dar ne simțim,aproape.
Nu ți-am cerut nimic pînă acum,dar cred că de azi am să te rog să rămîi.Mi-e greu să recunosc,dar sunt atît de tăcută fără tine,atît de timidă și speriată,că aș scrie cu mîna pe camera ta,cuvinte de iubire,după alte cuvinte de iubire,și aș finisa cu ultimele cuvinte de iubire,așteptînd finisarea lor.
M-ai zguduit,mi-ai oferit o altă postură,și mi-ai schimbat coloana vertebrală.
Ori de cîte ori mă întreabă cineva ce am rău în mine,răspund:egoismul.Da,da,chiar el.Acest setiment pentru mine e cît se poate de puternic,ca un focar în mijlocul satului,aduce doar rău.Atît de egoistă că mi-aș purta totul după mine,cu mine,lîngă mine,deasupra mea,sub mine etc.E doar întrebare de timp,cine va rezista așa?
Tu meriți cuvinte,multe,care nu rămîn niciodată singure,fără fapte,fără nimicuri,Noi merităm,și tu meriți,și el,și ea,dar oare merit toate astea și eu?Sau m-aș putea privatiza de adevăr?Ce-am să fac eu cu el?Îl privesc,îl iau cu mine,și cum să-l mestesc mai apoi?
Sunt zile cînd cuvintele vorbesc de om,de creierul omului,de gura care mușcă,de chiar alte cuvinte.Supărindu-se pe mine,cuvintele mi-au devenit nenule,fără sens,fără nici o soluție,precum hainele devin nefolositoare,astfel am început să cred în Eu,în fapte.
Și totuși din tot corpul tău,aș rămîne amețită de zahăr,exact de acela care stă la capătul cănii cu cafea.

Parametri în pătrate cît mai rotunde.

De cîte ori deschid carnetul și tot mă apuc să scriu,și-mi cad din cap cuvintele și gîndurile și lacrimile care le am în mine,de parcă s-ar închina în fața publicului.Rușinea.De suferință.
Cît de prostesc a fost să cred că totul ce-i în jurul meu mă înțelege,cînd defapt și mama se uită la mine și nu mă mai cunoaște.Tu m-ai schimbat?Nu?
Tot așa pulsez prin calendarul de 7 ianuarie,care tot îmi decade în decembrie,și 2015,mi-l colorez în 2014.Trăiesc oare în trecut? Nu,evident că nu,că de altfel nu aș fi ajuns unde sunt la acest moment.
Potrivit tuturor evidențelor eu aproximativ nu exist,eu beau doar ceai și prafuri de răceală,iar pe jos cad șervețele cu muci.Da,e grețos,însă corect.
Deși în mine se zbate un întreg Univers,eu doar mă prostesc,rîd aiurea și mă uit cum ninge afară.
Cîte jocuri prostești,cîte cafele și cîte certuri.Bună seara.
Cineva mi-a făcut o caracterizare atît de interesantă:indiferentă,șmecheră,fetița care are totul și nu apreciază nimic,omul fără pic de sentimente.Oare chiar am ajuns să fiu așa?
Da,pentru că voi așteptați atît de multe lucruri și vorbe de la mine pe cînd eu nu cer absolut nimic de la voi.Voi cum credeți e plăcut să fii o păpușă?O iei cînd vrei,și o pui la loc cînd te saturi.
De asta și am devenit ceea ce sunt acum,doar că eu am un suflet mare,care are sentimente cît nu încape în alt organism uman.
Noi toți avem același corp,însă cu o minte total diferită,pentru că majoritatea din cafeneaua în care eu îmi beau ceaiul sunt la fel,același corp,același stil,și aceeași gîndire.Atît de monoton,atît de banal.
Să luăm de la început,dragul meu Rafaelo.Ești atît de dulce,și atît de plin de cocos,chiar nu-mi imaginam să descriu în acest text cît de tare îmi plac ciocolatele și cît de rar le consum.Și totuși le-aș mînca la un pahar de vin roșu,poate cu cea mai bună prietenă,sau într-o companie cu mai multe fete gălăgioase,sau chiar acasă singură.Și mereu la sfîrșit aleg singurătatea de parcă ar fi ultimul meu plan și ultima mea alegere,de parcă în orice problemă,aleg să fiu singură,decît să tîrîi după mine saci,și parțial e corect.Defapt aleg singurătatea cînd mă tot folosesc anormal de dur și se prefac atît de dulci și plăcuți și atît de omănoși.
Am cîteodată așa niște dureri de cap,că nu simt pămîntul de sub picioare,și cred că zbor,trezindu-mă în altă lume,acolo unde e liniște,și doar mai ieri am aflat că liniștea e de diferite feluri,ceea ce nu știam.
Noi tot vorbim,ne vorbim,și bolborosim pe la spate tot ce ne vine în cap,și nu acționați deloc.De ce?
Cîte lumini stinse pe fereastră și cîte lumini aprinse în camera mea.O singură lampă,face cît toată electricitatea care o stinge-ți voi cînd vă iubiți,iar eu scriu.Știu,chiar vă iubiți acum,vă tot sărutați,atingeți,și uitați de frigul de afară,pentru că vă este cald,iar mie frig,stau cu pătura peste urechi și visez tot la voi,la perechi atît de calde.
Iar tot pe cerc în acest pătrat,construiesc urme de pisică,și alerg ca un tigru flămînd,
Deci,pupsic,mii dor de tine,de Ana ta.Noapte bună.