Când ochii își caută privirea, nu personală, ci exterioară...
Doi ochi căprui în unison, privesc tiptil în zare. Bătăi în ușă nebunatice cu zgomot și pline de putere, iar după ușă nu răspunde nimeni.
- Alo, Ana? Mă auzi? Primește-mă la tine în suflet!
Iar după geamuri, nu răspunde nimeni. Stă pe jos în baltă, un micuț omuleț speriat, nedumerit, pierdut și singuratic.
M-am întrebat de multe ori de unde vine acest suflet îndurerat, câte drumuri a parcurs și câte gări au auzit lacrimile. Au rămas îndurerate în suspans, genunchii amorțiți și inima de piatră. Fluturii și-au luat concediu, și au scris scrisori de adio!
.....Adio, dragă Ană!...
Îmi clocotesc la răsărit durerile, și îți vine să nu mai vorbești, că oricum nu te ascultă...
Fricile se dezmorțesc, câteodată mult prea mult, atât de mult că mușcă nemilos din piele. Mușcăturile se transformă în vânătăi, iar vânătăile în răni adânci.
............
Învățămintele nu le posed din cunoștințe, ci din trăirile și încercările vieții.
