De cîte ori deschid carnetul și tot mă apuc să scriu,și-mi cad din cap cuvintele și gîndurile și lacrimile care le am în mine,de parcă s-ar închina în fața publicului.Rușinea.De suferință.
Cît de prostesc a fost să cred că totul ce-i în jurul meu mă înțelege,cînd defapt și mama se uită la mine și nu mă mai cunoaște.Tu m-ai schimbat?Nu?
Tot așa pulsez prin calendarul de 7 ianuarie,care tot îmi decade în decembrie,și 2015,mi-l colorez în 2014.Trăiesc oare în trecut? Nu,evident că nu,că de altfel nu aș fi ajuns unde sunt la acest moment.
Potrivit tuturor evidențelor eu aproximativ nu exist,eu beau doar ceai și prafuri de răceală,iar pe jos cad șervețele cu muci.Da,e grețos,însă corect.
Deși în mine se zbate un întreg Univers,eu doar mă prostesc,rîd aiurea și mă uit cum ninge afară.
Cîte jocuri prostești,cîte cafele și cîte certuri.Bună seara.
Cineva mi-a făcut o caracterizare atît de interesantă:indiferentă,șmecheră,fetița care are totul și nu apreciază nimic,omul fără pic de sentimente.Oare chiar am ajuns să fiu așa?
Da,pentru că voi așteptați atît de multe lucruri și vorbe de la mine pe cînd eu nu cer absolut nimic de la voi.Voi cum credeți e plăcut să fii o păpușă?O iei cînd vrei,și o pui la loc cînd te saturi.
De asta și am devenit ceea ce sunt acum,doar că eu am un suflet mare,care are sentimente cît nu încape în alt organism uman.
Noi toți avem același corp,însă cu o minte total diferită,pentru că majoritatea din cafeneaua în care eu îmi beau ceaiul sunt la fel,același corp,același stil,și aceeași gîndire.Atît de monoton,atît de banal.
Să luăm de la început,dragul meu Rafaelo.Ești atît de dulce,și atît de plin de cocos,chiar nu-mi imaginam să descriu în acest text cît de tare îmi plac ciocolatele și cît de rar le consum.Și totuși le-aș mînca la un pahar de vin roșu,poate cu cea mai bună prietenă,sau într-o companie cu mai multe fete gălăgioase,sau chiar acasă singură.Și mereu la sfîrșit aleg singurătatea de parcă ar fi ultimul meu plan și ultima mea alegere,de parcă în orice problemă,aleg să fiu singură,decît să tîrîi după mine saci,și parțial e corect.Defapt aleg singurătatea cînd mă tot folosesc anormal de dur și se prefac atît de dulci și plăcuți și atît de omănoși.
Am cîteodată așa niște dureri de cap,că nu simt pămîntul de sub picioare,și cred că zbor,trezindu-mă în altă lume,acolo unde e liniște,și doar mai ieri am aflat că liniștea e de diferite feluri,ceea ce nu știam.
Noi tot vorbim,ne vorbim,și bolborosim pe la spate tot ce ne vine în cap,și nu acționați deloc.De ce?
Cîte lumini stinse pe fereastră și cîte lumini aprinse în camera mea.O singură lampă,face cît toată electricitatea care o stinge-ți voi cînd vă iubiți,iar eu scriu.Știu,chiar vă iubiți acum,vă tot sărutați,atingeți,și uitați de frigul de afară,pentru că vă este cald,iar mie frig,stau cu pătura peste urechi și visez tot la voi,la perechi atît de calde.
Iar tot pe cerc în acest pătrat,construiesc urme de pisică,și alerg ca un tigru flămînd,
Deci,pupsic,mii dor de tine,de Ana ta.Noapte bună.
Cît de prostesc a fost să cred că totul ce-i în jurul meu mă înțelege,cînd defapt și mama se uită la mine și nu mă mai cunoaște.Tu m-ai schimbat?Nu?
Tot așa pulsez prin calendarul de 7 ianuarie,care tot îmi decade în decembrie,și 2015,mi-l colorez în 2014.Trăiesc oare în trecut? Nu,evident că nu,că de altfel nu aș fi ajuns unde sunt la acest moment.
Potrivit tuturor evidențelor eu aproximativ nu exist,eu beau doar ceai și prafuri de răceală,iar pe jos cad șervețele cu muci.Da,e grețos,însă corect.
Deși în mine se zbate un întreg Univers,eu doar mă prostesc,rîd aiurea și mă uit cum ninge afară.
Cîte jocuri prostești,cîte cafele și cîte certuri.Bună seara.
Cineva mi-a făcut o caracterizare atît de interesantă:indiferentă,șmecheră,fetița care are totul și nu apreciază nimic,omul fără pic de sentimente.Oare chiar am ajuns să fiu așa?
Da,pentru că voi așteptați atît de multe lucruri și vorbe de la mine pe cînd eu nu cer absolut nimic de la voi.Voi cum credeți e plăcut să fii o păpușă?O iei cînd vrei,și o pui la loc cînd te saturi.
De asta și am devenit ceea ce sunt acum,doar că eu am un suflet mare,care are sentimente cît nu încape în alt organism uman.
Noi toți avem același corp,însă cu o minte total diferită,pentru că majoritatea din cafeneaua în care eu îmi beau ceaiul sunt la fel,același corp,același stil,și aceeași gîndire.Atît de monoton,atît de banal.
Să luăm de la început,dragul meu Rafaelo.Ești atît de dulce,și atît de plin de cocos,chiar nu-mi imaginam să descriu în acest text cît de tare îmi plac ciocolatele și cît de rar le consum.Și totuși le-aș mînca la un pahar de vin roșu,poate cu cea mai bună prietenă,sau într-o companie cu mai multe fete gălăgioase,sau chiar acasă singură.Și mereu la sfîrșit aleg singurătatea de parcă ar fi ultimul meu plan și ultima mea alegere,de parcă în orice problemă,aleg să fiu singură,decît să tîrîi după mine saci,și parțial e corect.Defapt aleg singurătatea cînd mă tot folosesc anormal de dur și se prefac atît de dulci și plăcuți și atît de omănoși.
Am cîteodată așa niște dureri de cap,că nu simt pămîntul de sub picioare,și cred că zbor,trezindu-mă în altă lume,acolo unde e liniște,și doar mai ieri am aflat că liniștea e de diferite feluri,ceea ce nu știam.
Noi tot vorbim,ne vorbim,și bolborosim pe la spate tot ce ne vine în cap,și nu acționați deloc.De ce?
Cîte lumini stinse pe fereastră și cîte lumini aprinse în camera mea.O singură lampă,face cît toată electricitatea care o stinge-ți voi cînd vă iubiți,iar eu scriu.Știu,chiar vă iubiți acum,vă tot sărutați,atingeți,și uitați de frigul de afară,pentru că vă este cald,iar mie frig,stau cu pătura peste urechi și visez tot la voi,la perechi atît de calde.
Iar tot pe cerc în acest pătrat,construiesc urme de pisică,și alerg ca un tigru flămînd,
Deci,pupsic,mii dor de tine,de Ana ta.Noapte bună.
