Din toată această complexitate atrag atenția doar la zahărul din cafea,exact acela pe care nu-l amestesc ci îl lăs să plutească la fund.Cel mai paradoxal este faptul că eu nu iubesc cafeaua,și totuși o beau minim de 5 ori pe săptămînă.Gustul ei mă face să mă simt mai puternică,și să-mi curgă picături de amețeală.ador doar starea aceasta și nu lichidul.
Dacă vrei să mă uimești,fă-o doar prin cafea,învață-mă să o iubesc,să-i iubesc doar consistența,nu starea care îmi conferă ea.Dă-mi acest sentiment,și promit că ori de cîte ori am să beau cafea,am să mă gîndesc la tine,rezultă că o voi face destul de mult.
Hai să-ți vorbesc acuma despre locurile unde are loc acest procedeu de nebuneală.
O beau deseori la balcon,și numaidecît deschid tare geamul,chiar de e frig sau cald,vreau să văd lumea cum trăiește în timp ce eu doar amorțesc. Pot sta cu o ceașcă din această substanță la o cafenea,unde pe fereastră dau cu ochii într-o panoramă enormă a orașului,iar eu fiind axată doar pe conversația de alături,și BMW-ul care parchează jos.La a treia cafea am frica că am să o vărs în mașină,în timp ce viteza e pe primul plan.Și apoi vine și a patra cafea. Deobicei renunț la ea,dar stă tare aproape de mine,îmi scrîșnește printre dinți,face zgomot,și pe lîngă toate mă mai și ciufulește de dimineață.Mă face să mă gîndesc,să-mi dau niște palme peste față pentru a mă trezi,și mă ține în atenția totală a ideilor mele prostești. A cincea cafea o lăs pentru mîine,sau poimîne,sau pentru altă zi,sau infinit.Mă opresc mereu la această cafea,și nuștiu ce să fac cu ea.Ea îmi dă un aer greu,o minte mai clară,și mișcări printe oasele mîinilor zi de zi.Ea mă face să tremur,si să primesc plăcere,dar totuși nu pot să o beau.Ea mă bea pe mine.
Nu am scris atît de mult timp,că acuma nici nuștiu cu ce ideie și desciere aș putea să-mi cos starea mea.E doar o altă noapte în care stau cu spatele la geam și scriu.Mereu am purtat cu mine idei care nu intrau în alte minți,și care posibil nu mai sunt citite,și par atît de demodate,că eu visez.
Nu știu unde mă aflu,probabil zbor în Rai,sau strîng ghiocei din grădină,sau mă reîntorc la cafeaua mea.Însă unica vreau să știu,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,te îneacă tăcerea sau mai poți vorbi?Ori uneori sfiala?Spune-mi,nu-i așa că uneori,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,îți lipsește provocarea?Vino te rog în noaptea asta cu mine,în farmecul meu,e întuneric negru,la fel ca orice infinit,și uneori poate că nici nu ne vedem,dar ne simțim,aproape.
Nu ți-am cerut nimic pînă acum,dar cred că de azi am să te rog să rămîi.Mi-e greu să recunosc,dar sunt atît de tăcută fără tine,atît de timidă și speriată,că aș scrie cu mîna pe camera ta,cuvinte de iubire,după alte cuvinte de iubire,și aș finisa cu ultimele cuvinte de iubire,așteptînd finisarea lor.
M-ai zguduit,mi-ai oferit o altă postură,și mi-ai schimbat coloana vertebrală.
Ori de cîte ori mă întreabă cineva ce am rău în mine,răspund:egoismul.Da,da,chiar el.Acest setiment pentru mine e cît se poate de puternic,ca un focar în mijlocul satului,aduce doar rău.Atît de egoistă că mi-aș purta totul după mine,cu mine,lîngă mine,deasupra mea,sub mine etc.E doar întrebare de timp,cine va rezista așa?
Tu meriți cuvinte,multe,care nu rămîn niciodată singure,fără fapte,fără nimicuri,Noi merităm,și tu meriți,și el,și ea,dar oare merit toate astea și eu?Sau m-aș putea privatiza de adevăr?Ce-am să fac eu cu el?Îl privesc,îl iau cu mine,și cum să-l mestesc mai apoi?
Sunt zile cînd cuvintele vorbesc de om,de creierul omului,de gura care mușcă,de chiar alte cuvinte.Supărindu-se pe mine,cuvintele mi-au devenit nenule,fără sens,fără nici o soluție,precum hainele devin nefolositoare,astfel am început să cred în Eu,în fapte.
Și totuși din tot corpul tău,aș rămîne amețită de zahăr,exact de acela care stă la capătul cănii cu cafea.
Dacă vrei să mă uimești,fă-o doar prin cafea,învață-mă să o iubesc,să-i iubesc doar consistența,nu starea care îmi conferă ea.Dă-mi acest sentiment,și promit că ori de cîte ori am să beau cafea,am să mă gîndesc la tine,rezultă că o voi face destul de mult.
Hai să-ți vorbesc acuma despre locurile unde are loc acest procedeu de nebuneală.
O beau deseori la balcon,și numaidecît deschid tare geamul,chiar de e frig sau cald,vreau să văd lumea cum trăiește în timp ce eu doar amorțesc. Pot sta cu o ceașcă din această substanță la o cafenea,unde pe fereastră dau cu ochii într-o panoramă enormă a orașului,iar eu fiind axată doar pe conversația de alături,și BMW-ul care parchează jos.La a treia cafea am frica că am să o vărs în mașină,în timp ce viteza e pe primul plan.Și apoi vine și a patra cafea. Deobicei renunț la ea,dar stă tare aproape de mine,îmi scrîșnește printre dinți,face zgomot,și pe lîngă toate mă mai și ciufulește de dimineață.Mă face să mă gîndesc,să-mi dau niște palme peste față pentru a mă trezi,și mă ține în atenția totală a ideilor mele prostești. A cincea cafea o lăs pentru mîine,sau poimîne,sau pentru altă zi,sau infinit.Mă opresc mereu la această cafea,și nuștiu ce să fac cu ea.Ea îmi dă un aer greu,o minte mai clară,și mișcări printe oasele mîinilor zi de zi.Ea mă face să tremur,si să primesc plăcere,dar totuși nu pot să o beau.Ea mă bea pe mine.
Nu am scris atît de mult timp,că acuma nici nuștiu cu ce ideie și desciere aș putea să-mi cos starea mea.E doar o altă noapte în care stau cu spatele la geam și scriu.Mereu am purtat cu mine idei care nu intrau în alte minți,și care posibil nu mai sunt citite,și par atît de demodate,că eu visez.
Nu știu unde mă aflu,probabil zbor în Rai,sau strîng ghiocei din grădină,sau mă reîntorc la cafeaua mea.Însă unica vreau să știu,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,te îneacă tăcerea sau mai poți vorbi?Ori uneori sfiala?Spune-mi,nu-i așa că uneori,cînd te gîndești la mine,dincolo de zîmbet,îți lipsește provocarea?Vino te rog în noaptea asta cu mine,în farmecul meu,e întuneric negru,la fel ca orice infinit,și uneori poate că nici nu ne vedem,dar ne simțim,aproape.
Nu ți-am cerut nimic pînă acum,dar cred că de azi am să te rog să rămîi.Mi-e greu să recunosc,dar sunt atît de tăcută fără tine,atît de timidă și speriată,că aș scrie cu mîna pe camera ta,cuvinte de iubire,după alte cuvinte de iubire,și aș finisa cu ultimele cuvinte de iubire,așteptînd finisarea lor.
M-ai zguduit,mi-ai oferit o altă postură,și mi-ai schimbat coloana vertebrală.
Ori de cîte ori mă întreabă cineva ce am rău în mine,răspund:egoismul.Da,da,chiar el.Acest setiment pentru mine e cît se poate de puternic,ca un focar în mijlocul satului,aduce doar rău.Atît de egoistă că mi-aș purta totul după mine,cu mine,lîngă mine,deasupra mea,sub mine etc.E doar întrebare de timp,cine va rezista așa?
Tu meriți cuvinte,multe,care nu rămîn niciodată singure,fără fapte,fără nimicuri,Noi merităm,și tu meriți,și el,și ea,dar oare merit toate astea și eu?Sau m-aș putea privatiza de adevăr?Ce-am să fac eu cu el?Îl privesc,îl iau cu mine,și cum să-l mestesc mai apoi?
Sunt zile cînd cuvintele vorbesc de om,de creierul omului,de gura care mușcă,de chiar alte cuvinte.Supărindu-se pe mine,cuvintele mi-au devenit nenule,fără sens,fără nici o soluție,precum hainele devin nefolositoare,astfel am început să cred în Eu,în fapte.
Și totuși din tot corpul tău,aș rămîne amețită de zahăr,exact de acela care stă la capătul cănii cu cafea.
