M-a întrebat astăzi cineva dacă am fost vreodată îndrăgostită și..după două secunde de așteptare..
-Posibil.
-A,încă nu ești sigură dacă a fost sau nu?
Și discuția s-a pierdut,de ce am zis posibil?De ce?Știam sigur răspunsul,și încă nu e la trecut,sunt îndrăgostită acum,și o simt asta ca frigul de sub piele.Ce doream eu să demonstrez?Să prezint un interes spre o discuție aprinsă?Nu mai știu...
Cert este că nu știu unde se ajunge cu îndrăgosteala asta,de unde pornește și unde își are capătul,sau dacă are început și sfîrșit măcar,habar nu am...dar vreau să știu.
Și abia acum după ce analizez situația,acum am înțeles la ce m-am gîndit eu în acele mici și neînsemnate două secunde,dar tu ești îndrăgostit de mine?
Șapte luni în urmă nu credeam în singurătate,defapt nu știam că ea distruge,acum am înțeles ce face singurătatea din om.Te lasă,te lovește cu capul de pămînt și te lasă în propria ta suferință,nu mai face nimic altceva.Și totodată care e antonimul cuvîntului singurătate?Comuniune,companie,împreună..
Cred ca cel mai bun antonim ar fi NOI,și nimeni altcineva.Opusul tuturor negărilor și neglijărilor și lacrimilor și durerii,opusul a tot ce este rău și dureror.
Dar NOI din ce ne compunem,din eu și tu,sau alte mofturi?Mi-aș dori tare mult să cred că NOI,suntem EU și TU,și atît.
Îmi doresc atît de mult acest lucru,pentru că totul se anulează în viața mea cînd apari tu,pentră că aș aștepta o zi întreagă sunetul tău și dacă nu e de la tine,înseamnă că nu sunt mulțumită,pentru că pe tine te aștept din apus.Oriunde ai pleca tu,te-aș aștepta o veșnicie(nu am zis "cred" pentru că eu știu asta).Mii deajuns să te știu undeva la capătul meridianului,ca să am puterea de a mă ridica dimineața din pat.Cineva o să mă critice pentru că mi-am legat lumea mea de tine,și acel critic poți fi chiar tu!
"Cînd vii?Te aștept și mii dor",cea mai frumoasă scrisoare de dragoste.În totalitate gîndurile mele și-au făcut spațiu în limita ta,sau invers,nu sunt sigură cum lucrează această etapă în viață,cred că așa.
Vreau să te sărut cu riscul de a fi sărutată pînă la sînge,vreau să te cuprind cu riscul de a mă pierde în brațele tale,vreau să dorm lîngă tine cu riscul de a rămîne în visurile tale,vreau să risc cu tine.
Și nu-mi pot explica de ce în fiecare duminică seara încep să-mi aduc aminte de momentele petrecute cu tine,defapt îmi aduc aminte de momentele cînd ultima oară m-am gîndit la amintirile cu tine.Chiar nu găsesc nici un răspuns la această dilemă.
Mă mai întreb cum rămîne cu durerile care ni le provocăm,sau ele rămîn doar niște urme de gloanțe cicatrizate în piele,și pînă cînd oare..
Îmi place întotdeauna să las loc pentru meditație,cititorilor mei.
Și poate nu e ziua potrivită,nu e ora perfectă,nu e anotimpul cel mai cald,și depărtarea...dar tu ești îndrăgostit de mine?
Aștept răspuns.
-Posibil.
-A,încă nu ești sigură dacă a fost sau nu?
Și discuția s-a pierdut,de ce am zis posibil?De ce?Știam sigur răspunsul,și încă nu e la trecut,sunt îndrăgostită acum,și o simt asta ca frigul de sub piele.Ce doream eu să demonstrez?Să prezint un interes spre o discuție aprinsă?Nu mai știu...
Cert este că nu știu unde se ajunge cu îndrăgosteala asta,de unde pornește și unde își are capătul,sau dacă are început și sfîrșit măcar,habar nu am...dar vreau să știu.
Și abia acum după ce analizez situația,acum am înțeles la ce m-am gîndit eu în acele mici și neînsemnate două secunde,dar tu ești îndrăgostit de mine?
Șapte luni în urmă nu credeam în singurătate,defapt nu știam că ea distruge,acum am înțeles ce face singurătatea din om.Te lasă,te lovește cu capul de pămînt și te lasă în propria ta suferință,nu mai face nimic altceva.Și totodată care e antonimul cuvîntului singurătate?Comuniune,companie,împreună..
Cred ca cel mai bun antonim ar fi NOI,și nimeni altcineva.Opusul tuturor negărilor și neglijărilor și lacrimilor și durerii,opusul a tot ce este rău și dureror.
Dar NOI din ce ne compunem,din eu și tu,sau alte mofturi?Mi-aș dori tare mult să cred că NOI,suntem EU și TU,și atît.
Îmi doresc atît de mult acest lucru,pentru că totul se anulează în viața mea cînd apari tu,pentră că aș aștepta o zi întreagă sunetul tău și dacă nu e de la tine,înseamnă că nu sunt mulțumită,pentru că pe tine te aștept din apus.Oriunde ai pleca tu,te-aș aștepta o veșnicie(nu am zis "cred" pentru că eu știu asta).Mii deajuns să te știu undeva la capătul meridianului,ca să am puterea de a mă ridica dimineața din pat.Cineva o să mă critice pentru că mi-am legat lumea mea de tine,și acel critic poți fi chiar tu!
"Cînd vii?Te aștept și mii dor",cea mai frumoasă scrisoare de dragoste.În totalitate gîndurile mele și-au făcut spațiu în limita ta,sau invers,nu sunt sigură cum lucrează această etapă în viață,cred că așa.
Vreau să te sărut cu riscul de a fi sărutată pînă la sînge,vreau să te cuprind cu riscul de a mă pierde în brațele tale,vreau să dorm lîngă tine cu riscul de a rămîne în visurile tale,vreau să risc cu tine.
Și nu-mi pot explica de ce în fiecare duminică seara încep să-mi aduc aminte de momentele petrecute cu tine,defapt îmi aduc aminte de momentele cînd ultima oară m-am gîndit la amintirile cu tine.Chiar nu găsesc nici un răspuns la această dilemă.
Mă mai întreb cum rămîne cu durerile care ni le provocăm,sau ele rămîn doar niște urme de gloanțe cicatrizate în piele,și pînă cînd oare..
Îmi place întotdeauna să las loc pentru meditație,cititorilor mei.
Și poate nu e ziua potrivită,nu e ora perfectă,nu e anotimpul cel mai cald,și depărtarea...dar tu ești îndrăgostit de mine?
Aștept răspuns.
