-Salut!
-Bună seara!
-Tu ești bună,nu seara.
Cred că oglinda amestecă prea multe personalități de o dată,și nu-mi arată fața mea.Îmi privesc chipul,care totuși nu e al meu,și văd acolo multe gloanțe lipite de piele.Îmi regăsesc deodată ticul nervos a ochilor mei în momentele în care te văd,și vreau să plec.Adică ieșirea din cutia mea personală,și zburdatul prin lume.
Vezi acolo pe partea stîngă mi se preling creții umpluți de fum,și ochii curg niște sentimente albastre.
Locuiesc într-o cameră aglomerată,nu de mobilă,ci de o trăire anormală și gravitatea care nu e chiar corectă cu mine.Și iar oglinda mă presează.Părul tot mai ciufulit,și în piersicul de primăvară regăsesc niște bucăți mari de căpșună ce radiază de după soare,doi ochi,două urechi,și un singur suflet.Cuvinte inexistente.Cred că-mi trebuie cheia libertății umane.De ce nu?O cheie,fiind codul unei uși mari și incolore,și înăuntrul ei,niște vise transportate prin tren de mine,și posibilitățile care mi le prestează viața.Cărțile din acea cameră se prăbușesc peste mine,și dau de cartea lui Drumeș:Invitații la vals.Un amor siropos și niște acțiuni cumpărate de la magazinul de la colț.Întunericul îmi ascunde chipul și iar îmi pierd statura,greutatea și capacitățile imaginare de a cînta.Nimeni nu știe cît e de greu să-ți privești moartea prin întuneric,să-i atingi mantaua neagră și să-i apeși ochii verzi.Îmi recunosc scrisul pe fruntea ei,și înțeleg că voi fi următoarea.Sunt flămîndă,de un Univers sărac,și un dușman ce-mi respiră în ureche.Ciudat,nu mai simt nimic,îmi vine doar o afecțiune cotidiană,și un aer puturos de benzină de ieri.Îmi măsor fericirea,și cred că nu voi găsi o măsură atît de mică pentru a calcula "elasticitatea" ei.Hotărăsc să privesc în jur la moartea mea,ea rîde.Are niște dinți din aur și un zîmbet fals și ironic de un animal fioros.Capsez ochii în mîinile reci,și stau neclintită în colțul vieții mele.Mă strădui să țin un echilibru,și să mă balansez ușor prin cap.Îmi așez firele de creți printre coloana spatelui și mă înfierbînd,înțelegînd că dușmanul mi-e prieten,și prietenul îmi cam devine dușman.Bun venit pe o hîrtie de carton albă,hai să zburăm!
Nu visez acuma,plîng în imagini și scriu pe foaie tot ce mi-a plăcut pînă acuma și cu ce am greșit,să mă căiesc înainte de supunerea mea către Nimic!Și dacă aș fi fost un Geniu?Aș fi trăit alături de niște companii bogate și aș semna contracte,transformînd semnătura mea într-o scriere valoroasă de miliarde de dolari falși.Un costum călcat de dimineață cu un miros atent de cafea și suprapunerea unui Miss Cherie,cochet.Părul strîns și niște fire atîrnate pe fața obosită și chinuită de dușman.Marele meci,o lovitură laterală direct în suflet,Gollll!
Cînd viața aleargă nebună prin fața ochilor,eu vreau să desenez,o căprioară,calmă și cu ochii triști.Una care stă alături de un rîu rece și cristalin de ora 5.O căprioară specială,care nu poate fi vînată,și care fuge din mîna dușmanului.
Mai am 10 cm și ajung la Moarte.
Eram mai fericită atunci și chiar mă simțeam mai tînără,de ce nu?Înainte de punctualitate eu ar trebui să mă gîndesc ce lăs aici,defapt nimic,niște poezii scrise și o carte care tare aș fi vrut s-o termin.Exact,niște săruturi șterse și idei destul de amoroase la un ceai de mentă.
Hai mai am 5 cm,ce mai gîndești?
Amintiri.Le-aș culca acuma pe toate,asortîndu-le după niște perne și plapume frumos desenate și m-aș culca lîngă ele,dar destul de departe,ca să nu-mi sară peste cap în timp ce visez.
Bună,Sunt eu dușmanul tău!
Un moment surprind în această secundă,naivitatea.
-De ce nu dormi?
-Îmi aștept sentimentele.
-Pentru ce?
-Ca să adoarmă primele.
-Bună seara!
-Tu ești bună,nu seara.
Cred că oglinda amestecă prea multe personalități de o dată,și nu-mi arată fața mea.Îmi privesc chipul,care totuși nu e al meu,și văd acolo multe gloanțe lipite de piele.Îmi regăsesc deodată ticul nervos a ochilor mei în momentele în care te văd,și vreau să plec.Adică ieșirea din cutia mea personală,și zburdatul prin lume.
Vezi acolo pe partea stîngă mi se preling creții umpluți de fum,și ochii curg niște sentimente albastre.
Locuiesc într-o cameră aglomerată,nu de mobilă,ci de o trăire anormală și gravitatea care nu e chiar corectă cu mine.Și iar oglinda mă presează.Părul tot mai ciufulit,și în piersicul de primăvară regăsesc niște bucăți mari de căpșună ce radiază de după soare,doi ochi,două urechi,și un singur suflet.Cuvinte inexistente.Cred că-mi trebuie cheia libertății umane.De ce nu?O cheie,fiind codul unei uși mari și incolore,și înăuntrul ei,niște vise transportate prin tren de mine,și posibilitățile care mi le prestează viața.Cărțile din acea cameră se prăbușesc peste mine,și dau de cartea lui Drumeș:Invitații la vals.Un amor siropos și niște acțiuni cumpărate de la magazinul de la colț.Întunericul îmi ascunde chipul și iar îmi pierd statura,greutatea și capacitățile imaginare de a cînta.Nimeni nu știe cît e de greu să-ți privești moartea prin întuneric,să-i atingi mantaua neagră și să-i apeși ochii verzi.Îmi recunosc scrisul pe fruntea ei,și înțeleg că voi fi următoarea.Sunt flămîndă,de un Univers sărac,și un dușman ce-mi respiră în ureche.Ciudat,nu mai simt nimic,îmi vine doar o afecțiune cotidiană,și un aer puturos de benzină de ieri.Îmi măsor fericirea,și cred că nu voi găsi o măsură atît de mică pentru a calcula "elasticitatea" ei.Hotărăsc să privesc în jur la moartea mea,ea rîde.Are niște dinți din aur și un zîmbet fals și ironic de un animal fioros.Capsez ochii în mîinile reci,și stau neclintită în colțul vieții mele.Mă strădui să țin un echilibru,și să mă balansez ușor prin cap.Îmi așez firele de creți printre coloana spatelui și mă înfierbînd,înțelegînd că dușmanul mi-e prieten,și prietenul îmi cam devine dușman.Bun venit pe o hîrtie de carton albă,hai să zburăm!
Nu visez acuma,plîng în imagini și scriu pe foaie tot ce mi-a plăcut pînă acuma și cu ce am greșit,să mă căiesc înainte de supunerea mea către Nimic!Și dacă aș fi fost un Geniu?Aș fi trăit alături de niște companii bogate și aș semna contracte,transformînd semnătura mea într-o scriere valoroasă de miliarde de dolari falși.Un costum călcat de dimineață cu un miros atent de cafea și suprapunerea unui Miss Cherie,cochet.Părul strîns și niște fire atîrnate pe fața obosită și chinuită de dușman.Marele meci,o lovitură laterală direct în suflet,Gollll!
Cînd viața aleargă nebună prin fața ochilor,eu vreau să desenez,o căprioară,calmă și cu ochii triști.Una care stă alături de un rîu rece și cristalin de ora 5.O căprioară specială,care nu poate fi vînată,și care fuge din mîna dușmanului.
Mai am 10 cm și ajung la Moarte.
Eram mai fericită atunci și chiar mă simțeam mai tînără,de ce nu?Înainte de punctualitate eu ar trebui să mă gîndesc ce lăs aici,defapt nimic,niște poezii scrise și o carte care tare aș fi vrut s-o termin.Exact,niște săruturi șterse și idei destul de amoroase la un ceai de mentă.
Hai mai am 5 cm,ce mai gîndești?
Amintiri.Le-aș culca acuma pe toate,asortîndu-le după niște perne și plapume frumos desenate și m-aș culca lîngă ele,dar destul de departe,ca să nu-mi sară peste cap în timp ce visez.
Bună,Sunt eu dușmanul tău!
Un moment surprind în această secundă,naivitatea.
-De ce nu dormi?
-Îmi aștept sentimentele.
-Pentru ce?
-Ca să adoarmă primele.
