Nimic personal.

Urăsc avioanele pentru că stai cu ochii holbați la cer și te năpădesc tot soiul de gînduri de care te-ai putea lipsi.
Filofobia e o frică reală.N-am născocit-o eu.Jur.Se întîmplă să-ți fie teamă de propriile sentimente.Ar fi minunat să-ți poți stăvili gîndurile apăsînd un buton,dar acest buton nu s-a inventat încă.Așa că-mi apăs cu tărie pleoapele și încerc să opresc șuvoiul de trăiri,să mă concentrez aici și acum. Asta zic mereu prezentatorii TV:trăiește clipa.
Același lucru mă înveți și tu.
Ochii tăi m-au desăvîrșit.Toată ființa mea știe de astăzi ,că numai și numai din pricina ta,sunt desăvîrșită. Completă. Și țin cu tot dinadinsul să știi și tu asta.Că azi însfîrșit însemn ceva.Că am un țel.Căci tu,mi-ai adus bucuria rară,furată de la copii cu ochii ca ai tăi.
În seara asta voi lăsa creionul jos,și voi opri scrisul,totul,ca să mă conving că acest moment mă va aduce la prezent.Bătăile inimii deja șterg fiecare gînd care am vrut să-l aștern aici.Undeva în mine,cuvintele s-au liniștit.Deja încep să mă mulez peste liniștea de afară și înghesuită uneori în tremurul mîinelor reci,captiv între degetele tale,între ochii grăbiți,pe întuneric.
Îmi fug deja toate rădăcinile și apare o bucurie demult prăfuită,aduc toate sunetele din jur ca să-ți pot auzi privirea.
Parfumul și ochii tăi i-am găsit într-un amestec de palpitații și cafea amară.
Tu ești răzvrătirea ideii mele de a mai fi singură,tu ai oprit filmul exact cînd trebuia să aleg între da și nu. Îmi vine să te strîng în brațe ca să-ți spun că totul a contrazis faptul de-a fi,și nu invers.
Mă joc de ieri încoace,cu toate gîndurile,probabil fiindcă uit niște sentimente,crede-mă cînd îți zic că port în mine un zîmbet atît de mare,la fel ca copilul mic cînd primise primele mănuși de iarnă.
Tăcerea de astăzi mă alungă din globulele mele roșii,exact așa cum m-ai alungat tu.
Cumva ești o formă nenăscută a unui elefant,ai cărui adăpost eu nu-l găsesc.
Nici nu vreau să știu dacă ești astăzi ce-ai mai fost și ieri,dacă tu îngădui doar atît:să mă iei de mînă și și să-mi trasezi o acoladă între coastele căreia eu voi respira mai adînc decît toți,aflați la marginea prăpastiei.
Mă gîndesc cu greu la dimineța ta,pentru că razele de soare sunt cele care te sărută primele.De aș fi acolo,în dimineața ta,aș închide toate ferestrele și ți-aș face o cafea amară,ca mine.
Sunt zile cînd mă trezesc cu gîndul la timp,prima perioadă cînd am închis ușa în inima mea.
Așa că mi-am impus să-mi contruiesc un pat alb din gîndurile tale, unde am să adorm noapte de noapte.
E încă un octombrie nehotărît,îmi dau seama după partea decorată a soarelui meu și  păsările ce umblă goale. Deschid forțat geamul și aud cum mi se scutură printre creți vîntul și The xx-Fiction.
Bizat cum piesele îmi vin ca pijama dacă o fac mai comodă la o adică.
Acolo noaptea eu ți-aș deschide nasturii de la cămașă,și aș îmbrăca-o din nou pentru a încerca să te seduc. Acolo pe fonul luminilor și a fumului de lămîie eu aș fredona Hurts-Stay și m-aș descompune în tine.
Cît de tragic nu ar suna,schimb cîntecele atît de rapid că nu reușesc să prind firul la ceia ce am ascultat sau la ceia ce am degînd să ascult în această noaptea rece.

Oki Doki

Singurul neajuns al oamenilor,din toate secolele,din toate visele,este prostia!
Prostia de a omite sentimentele cu care trăiești și să le lovești dureros de sticlă.
Noi oamenii știm să iubim cu lumina aprinsă doar dacă închidem ochii,pentru că știm,avem timp pentru iubire.Știm și,nu știm,în același timp.
Știm a iubi în scris,și în cursuri teoretice.Deseori iubim pînă ce rămînem fără identitate,și rareori pînă ce ne pierdem casa.
În ciuda la ceia ce ați auzit,sau la ceia ce pretindeți că știți,contrariile nu se atrag nicicum și niciodată.
Contrariile se mănîncă reciproc.
Nimănui nu i-am zis,dar vreau să-mi trăiesc viața într-un mare oraș,dar unde nimeni să nu mă știe! Unde doar tu să-mi știi numele..unde doar tu să-mi știi ochii,unde doar tu să știi să mă săruți..
Vă pot spune totul la un pahar de vin și cîteva lalele albe,am să-mi topesc amarul în acel pahar și am să încep să-mi descarc sufletul pe masă,iar voi să strînge-ți rămășițele.
Cineva mi-a spus că dacă nu iubești degeaba scrii,dacă nu iubești,nu înțelegi viața defapt.
Recent mi-am ținut un discurs în fața ferestrei mele,mulțumind mamei pentru toate sfaturile și inimii mele că a avut răbdare să țină torbe de emoții.
Excesul de endorfine a fost atunci cînd mă povesteam despre mine,tot mie,și cînd mă descriam pe mine,tot mie,și cînd cîntam despre mine,tot mie.
Așa am o stare de deja-vu mortal,cînd totul mi se pare cunoscut și atît de dramatic,cînd caut ieșirea din capcană și fug în direcții diferite. Cînd mă calmez și mă așez la masă,cu tine,cu ceaiul meu de mentă,și surplusul de zîmbete dulci.
Opulență.Surplus.Puțin din una,puțin din alta,și amestecul devine toxic.
De ce nu?O esență bogată.E chiar mai mult decît îmi trebuie,și mai mult decît așteptam.
Viața e bogată,bine.Dar ceia ce caut eu,am să simplific.Am să fac să fie scump doar pentru mine,și de neînțeles pentru alții. Așa am să fac.Am să fiu eu profesoară,și am să-mi simplific viața.
Ca un chirurg care lucrează doar cu instrumente necesare,și doar cu învățături de bază.
Mi-ar plăcea să-ți povestesc chiar ție,despre zilele uimitor de frumoase,despre care nimeni nu povestește,la care mă gîndesc doar eu.
Numai eu pot ști că privesc orbește,înspre orizont,privesc orbește...