Singurul neajuns al oamenilor,din toate secolele,din toate visele,este prostia!
Prostia de a omite sentimentele cu care trăiești și să le lovești dureros de sticlă.
Noi oamenii știm să iubim cu lumina aprinsă doar dacă închidem ochii,pentru că știm,avem timp pentru iubire.Știm și,nu știm,în același timp.
Știm a iubi în scris,și în cursuri teoretice.Deseori iubim pînă ce rămînem fără identitate,și rareori pînă ce ne pierdem casa.
În ciuda la ceia ce ați auzit,sau la ceia ce pretindeți că știți,contrariile nu se atrag nicicum și niciodată.
Contrariile se mănîncă reciproc.
Nimănui nu i-am zis,dar vreau să-mi trăiesc viața într-un mare oraș,dar unde nimeni să nu mă știe! Unde doar tu să-mi știi numele..unde doar tu să-mi știi ochii,unde doar tu să știi să mă săruți..
Vă pot spune totul la un pahar de vin și cîteva lalele albe,am să-mi topesc amarul în acel pahar și am să încep să-mi descarc sufletul pe masă,iar voi să strînge-ți rămășițele.
Cineva mi-a spus că dacă nu iubești degeaba scrii,dacă nu iubești,nu înțelegi viața defapt.
Recent mi-am ținut un discurs în fața ferestrei mele,mulțumind mamei pentru toate sfaturile și inimii mele că a avut răbdare să țină torbe de emoții.
Excesul de endorfine a fost atunci cînd mă povesteam despre mine,tot mie,și cînd mă descriam pe mine,tot mie,și cînd cîntam despre mine,tot mie.
Așa am o stare de deja-vu mortal,cînd totul mi se pare cunoscut și atît de dramatic,cînd caut ieșirea din capcană și fug în direcții diferite. Cînd mă calmez și mă așez la masă,cu tine,cu ceaiul meu de mentă,și surplusul de zîmbete dulci.
Opulență.Surplus.Puțin din una,puțin din alta,și amestecul devine toxic.
De ce nu?O esență bogată.E chiar mai mult decît îmi trebuie,și mai mult decît așteptam.
Viața e bogată,bine.Dar ceia ce caut eu,am să simplific.Am să fac să fie scump doar pentru mine,și de neînțeles pentru alții. Așa am să fac.Am să fiu eu profesoară,și am să-mi simplific viața.
Ca un chirurg care lucrează doar cu instrumente necesare,și doar cu învățături de bază.
Mi-ar plăcea să-ți povestesc chiar ție,despre zilele uimitor de frumoase,despre care nimeni nu povestește,la care mă gîndesc doar eu.
Numai eu pot ști că privesc orbește,înspre orizont,privesc orbește...
Prostia de a omite sentimentele cu care trăiești și să le lovești dureros de sticlă.
Noi oamenii știm să iubim cu lumina aprinsă doar dacă închidem ochii,pentru că știm,avem timp pentru iubire.Știm și,nu știm,în același timp.
Știm a iubi în scris,și în cursuri teoretice.Deseori iubim pînă ce rămînem fără identitate,și rareori pînă ce ne pierdem casa.
În ciuda la ceia ce ați auzit,sau la ceia ce pretindeți că știți,contrariile nu se atrag nicicum și niciodată.
Contrariile se mănîncă reciproc.
Nimănui nu i-am zis,dar vreau să-mi trăiesc viața într-un mare oraș,dar unde nimeni să nu mă știe! Unde doar tu să-mi știi numele..unde doar tu să-mi știi ochii,unde doar tu să știi să mă săruți..
Vă pot spune totul la un pahar de vin și cîteva lalele albe,am să-mi topesc amarul în acel pahar și am să încep să-mi descarc sufletul pe masă,iar voi să strînge-ți rămășițele.
Cineva mi-a spus că dacă nu iubești degeaba scrii,dacă nu iubești,nu înțelegi viața defapt.
Recent mi-am ținut un discurs în fața ferestrei mele,mulțumind mamei pentru toate sfaturile și inimii mele că a avut răbdare să țină torbe de emoții.
Excesul de endorfine a fost atunci cînd mă povesteam despre mine,tot mie,și cînd mă descriam pe mine,tot mie,și cînd cîntam despre mine,tot mie.
Așa am o stare de deja-vu mortal,cînd totul mi se pare cunoscut și atît de dramatic,cînd caut ieșirea din capcană și fug în direcții diferite. Cînd mă calmez și mă așez la masă,cu tine,cu ceaiul meu de mentă,și surplusul de zîmbete dulci.
Opulență.Surplus.Puțin din una,puțin din alta,și amestecul devine toxic.
De ce nu?O esență bogată.E chiar mai mult decît îmi trebuie,și mai mult decît așteptam.
Viața e bogată,bine.Dar ceia ce caut eu,am să simplific.Am să fac să fie scump doar pentru mine,și de neînțeles pentru alții. Așa am să fac.Am să fiu eu profesoară,și am să-mi simplific viața.
Ca un chirurg care lucrează doar cu instrumente necesare,și doar cu învățături de bază.
Mi-ar plăcea să-ți povestesc chiar ție,despre zilele uimitor de frumoase,despre care nimeni nu povestește,la care mă gîndesc doar eu.
Numai eu pot ști că privesc orbește,înspre orizont,privesc orbește...
"...viața-i ca-n filme, începe comedie da-n timp constați că-i thriller...", păi la tine thriller-ul de abia a început, așa că trebuie să te deprinzi să fii un martor liric al nenorocirii omenirii.
ReplyDelete