Consumarea devine dependență.

Am tupeul ca seara după ceaiul de mentă să mă îmbrac în preferata ta cămașă albastru bleu-marin.Chiar dacă în cămașa asta în fiecare zi tu te prezinți în fața directorului,eu dorm în ea.
Am tupeul să-mi lăs părul creț pe spate,în timp ce tu-mi numeri instructiv,fiecare linie de piele de pe gît.
Am tupeul să lăs parfum pe perna mea,ca dimineața plecînd să pregătesc micul dejun,tu să rămîi ademenit de mirosul unic de caramel.Nu-mi aduc aminte dimineața în care nu erai așa de nebun,și în care nu ai întîrziat la servici,pentru a mai sta în preajma mea.Ție îți plăceau picioarele mele care se clătineau domol pe fonul unei piese line,și sincere,dis-de-dimineață.În timp ce eu privesc pe geam prima ninsoare,tu-mi dezbraci încet cămașa,pentru a pleca,iar eu rămîn în claritatea vîntului și peisajului de afară.M-am înbinat cu aerul și am început a zbura prin oraș.Pe îndelete.Te apleci la urechea mea și-mi zici cuvinte dulci,ca să nu mă leși înfometată de vorbe în timpul zilei,și închizi ușa admirativ.Aici.Rămîn eu.Parfumul meu.Iar tu nu.
Mi-am dat seama că am înebunit,că visez amintiri și consum substanțe interzise de lege.Din cauza neliniștei mi se scurge în păr fum de țigară.Îmi clatin din nou creții prin părți și admir ochii calzi în oglindă.
Acolo a rămas doar trupul meu,fără cămașa ta,nimic.Tropăitul tău pe coridor devine tot mai intens,și într-o fugă revii în casă:
-Nu pot eu fără tine,nu pot!
-Hm...
-Ce faci tu din mine?Vrăjitoare ce ești!
-Nu sunt,eu doar te consum,
-Poți s-o faci mai încet?
-Nu.Ai văzut vreodată o consumare domoală?Eu nu!
În lumea cu etaje,și speranțe,eu rămîn aici,în ipostaza de vînt și caramel,și-mi lipesc fericirea de un larg perete.Un perete umplut cu poze,care triste care pline de beautitudine.Un simplu perete care îți întruchipează un infinit de sentimente și trăiri.
-Eu te respir,te beau...înțelegi cum consumarea devine o dependență?
În dulap sunt toate costumele tale,îmi strecor năsucul,și le fac o scurtă călătorie în splendoarea ta.O mică aventură în parfumul tău și eleganța spirituală.
-Eu te admir,te ador...înțelegi cum consumarea devine o dependență?
Cafeaua lăsată de tine pe masă,este doar supravegheată de ochii mei triști și lăcrimați,iar perna pe care dormi tu,este cuprinsă de mii de ori.
-Eu...înțelegi cum consumarea devine dependență?!?!

Individualitatea va fi întotdeauna una dintre condiţiile eleganţei adevărate.

E liniște,e mai liniște decît tăcerea care am auzit-o aseară cînd te priveam.Ai încercat pentru măcar cinci minute să te pui în pielea mea și totuși ai zis că nu vei putea să te joci la fel de tandru în creți cum o fac eu.
Stăteai în fața mea,și mă priveai cum mîncam luminile.Felinarele se jucau printre copaci și din cînd în cînd priveau spre noi,spre doi oameni total diferiți,care își petreceau nopțile la niște conversații calde.
Imaginar mă jucam cu buzele tale roșii,cărnoase și le rodeam cu unghiile pînă la sînge,dar întradevăr eu doar eram hipnotizată de ele.Adesea cînd îmi amorțea gîtul,începeam să-l rotesc în diferițe direcții,și mi se rotea și Pămîntul o dată cu mine.Dădusem cu ochii de ceas,și mă mirasem cum de deja era ora 4,că abia la ora 21 tu ai venit să-mi faci o vizită.Era patru dimineața,în scrumieră era încă țigara aprinsă/stinsă,de ieri seara.
Mi se făcuse destul de repede poftă de o cafea,mă ridicasem să pun apa la fiert și doream să te întreb și pe tine,dar tu priveai amețit felinarele:
-Tot normal?
-aham.
-Cafea,vrei?
Ai dat negativ din cap,și am înțeles că nu.În timp ce apa fierbea,încercam să-mi încălzesc de la flăcări mîinile care erau foarte reci.Îmi apropiam tot mai mult mîinile de flăcări și din întîmplare focul mi-a capsat degetele.Am răcnit încetișor,iar tu nici nu ți-ai întors privirea.Îmi pregătesc cafeaua,nu doream nici zahăr și nici lapte,o doream așa tare cum este ea.Mă gîndeam să mă așez lîngă tine,sau totuși să stau în picioare?Am hotărît să mă razăm de masă și să aprind altă țigară.Îmi sorbeam încetișor cafeaua și meditam.Mă gîndeam că dimineața din nou am ore și nu am să am pofta de a învăța ceva nou azi,iar tu urmăreai felinarele,de parcă afară era cel mai frumos Carnaval de jocuri din viața ta.De parcă afară oamenii se jucau de-a prinselea cu niște crocodili,și niște papagali mergeau pe jos.
-Ana,vreu ș eu cafea..
-Eu te-am întrebat,tu ai zis că nu.
-Eu acuma vreau.
-Și eu multe vreau,de ce nu ai zis la moment?
-Eu amu vreau.Nu atunci.
-Bine.
Luasem de pe raft o altă cană,pentru cafeaua ta.Turnasem apa fierbinte,și presuram deasupra micile molecule de cafea.
-Zahăr?
-Nu,nu mai vreau cafea.
-Ei tuț,și vrei atunci?
-Te vreau pe tine!