Oare când?

-Azi nu.Poate mâine facem cum vreai tu.Azi eu vorbesc,te rog să nu îmi zici nimic până nu îmi termin  gândul.S-au adunat atât de multe idei,acum vreau să le zic și apoi să merg să dorm.
Doamne,ce bine ar fi să am cui zice aceste cuvinte,și apoi să adorm liniștită...

Azi nu joc teatru,nu îmi aleg nici un rol,nu vreau.Azi sunt eu,nu am să mă prezint,știi cine sunt.
Îți mărturiesc cu inima deschisă că am nevoie..
Mai mult ca niciodată am nevoie de îmbrățișări,nu ai idee cât de multe.Mi-au secat emoțiile,trăirile și sentimentele au devenit un deșert,unde nu există urmă de apă sau de om.Sufletul meu și-a făcut bagajele,a plecat de acasă,și-a cumpărat ultimul bilet de avion spre mare,nici nu mi-a zis despre asta.M-am trezit într-o dimineată și când m-am așezat la masă la cafea,sufletul meu nu a venit,și eu am așteptat mult.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de cuvinte,nu ai idee cât de multe.Nu mai pot vorbi,nu mai știu cum să o fac,nu cunosc nici o limbă.Vreau să îmi zici tot,în cele mai mici detalii,cum a trecut ziua ta,că îmi stă prost de tot părul astăzi,însă câștig aici pentru că mă salvează ochii.Că am buzele prea roșii de la mușcături,dar în schimb se vede dorința.Că traficul din oraș te scoate din sărite,dar tu ai stat calm.Că ai băut astăzi o cafea proastă,dar ai compensat totul cu cafeaua care ți-am facut-o eu.Că nu am reușit azi să pregătesc cina pentru că sunt foarte obosită,dar tu nu te superi pe mine.Că tu,că eu.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de săruturi,nu ai idee cât de multe.Nu mai știu cum se simte asta.Fiorii din corpul meu au adormit,și fluturii au murit.Nu mai țin minte senzația de după un sărut.Buzele mele s-au separat,s-au certat una cu alta,pentru că se certau care își doreste mai mult un sărut.Acum ele nu mai discută una cu alta,pentru că nu au despre ce.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de sentimente,nu ai idee cât de multe.Vreau să fug,spre tine,în brațele tale.Vreau să fiu nebună,să râd și să plâng în același timp,de fericire.Vreau să fiu copil din nou,să mă alinți,să primesc dulciuri.Vreau să mă ascund sub cearșafuri dimineața,și să aștept să mă găsești.
Azi,sincer,mai mult ca niciodată am nevoie de atenție,nu ai idee cât de multă.În această toamnă străină,vreau să ne cunoaștem,câte un pic.Pentru că nu mai știu cum eram,cum sunt,vreau să mă cunoști și să îmi zici ce prezint eu.Vreau să urc în mașina ta și să stau cuminte lângă tine cât timp tu conduci,promit că am să tac.
Azi,mai mult ca niciodată în viață,vreau,nu ai idee cât de mult.Eu pur și simplu vreau să prind viață.

Eu mă cunosc pe mine.

Ai dispărut,pur și simplu ai plecat și nu mi-ai mai dat nici un semn de viață.Mă salvează doar faptul că te văd periodic online,cred că dacă nu ar fi rețelele de socializare aș sta să te caut prin oraș,dar încă nu am ajuns la acest nivel de nebunie.
Astăzi dimineața când m-am trezit mi-am dat seama că de o săptămână deja am jaluzelele coborâte și atunci mi-am adus aminte că le-am lăsat așa din dimineața în care m-am trezit alături de tine.De atunci nu-mi doresc prezența nimănui,cât îmi doresc prezența ta,și mii deajuns.E ca și cum am închis porțile Raiului,pentru că eu deja mă aflu acolo.Acolo în dimineața mea și a ta,ți-am mirosit pielea,am ținut minte traiectoria spre buzele tale în noapte,am făcut o hartă a cuvintelor care îmi doresc să ți le zic,a emoțiilor care le trăiesc și vreau să le trăiesc cu tine.Ambianța care se creea când noi eram în doi,nu se poate compara cu nimic,eu te admiram,tu vorbeai,și când eu vorbeam,tu mă doreai,frumos,nu?
De ceva timp încep să mă obișnuiesc cu absența persoanelor,decât cu prezența lor,și asta nu e neapărat atât de adecvat,e mai anormal decât am crezut.Dar stabilitatea,undeva am pierdut sensul ei,cred că în călătoriile din această vară am uitat stabilitatea în aeroport.Dacă o găsește cineva,să o aduceți înapoi,este a mea!Nu vreau să împart,nu vreau să explic ce simt,vreau să zbor noaptea în cearșafuri albe,e obligatoriu.Vreau fericirea constantă,nu să urc muntele ca apoi cineva să mă arunce înapoi la poalele lui.
Îmi aduc aminte când discutam despre dor,și am ajuns la concluzia că e un sentiment foarte complex și îl simți atunci când nu vezi mult timp o persoană,în rest e doar atracție și necesitatea.Oare,dragul meu?(și nu am reușit să îți zic așa niciodată)
Mă simt ca o pasăre care nu își găsește adăpost,care zboară în lung și în lat și nu găsește liniștea.Eu nu ți-am luat nimic,dar ți-am dat multe,tu de ce ai luat tot?
A venit toamna,și o dată cu anotimpul rece eu aștept să îmi îngheț toate sentimentele,nu le mai pot duce zilnic,au devenit atât de grele.Constant trebuie să le găsesc un loc confortabil,că de altfel încep să plângă,le hrănesc cu alcool,că doar asta cer de la mine.
Tu,amintirea mea frumoasă,îmi lucesc ochii când povestesc despre tine,și așa o să fie mereu.

Atât de multe.

În fiecare zi adorm și mă trezesc cu o întrebare. Întrebarea din data de 20.07 a fost:Oare oamenii își ascultă mai des inima,sau creierul?
Foarte grea întrebare,nici nu știi care o să gândească pentru tine mai bine. Logic ar fi să nu gândească nimeni pentru tine,ci tu,pentru tine!
Mi-ar trebui o riglă înterioară,mă interesează foarte mult,de unde ajunge ideea mai repede în fața ochilor tăi,din creier sau de la inimă?
...probabil trebuie să-mi scot din obișnuință prostia de a pune atât de multe întrebări.
Demult a venit frica în degetele mele,de a scrie,de a gândi mai diferit,dar nu am înțeles până astăzi de unde provine frica asta.Mie mii frică de lume,de răul care al putea să mi-l facă,nici nu am ideie câte măști poartă fiecare persoană pe care o văd zilnic. Și totuși dacă mie mii frică de lume,cred că și la lume îi este frică de mine,dar nu are de ce..
Poate ar trebui cumva să ajung pe insula Spinalonga pentru ca să-mi dau seama că totuși lumea se poate ajuta reciproc în permanență,fără a aștepta ceva în schimb,sau poate nu.

Tot astăzi am descoperit că vântul vorbește.În timp ce conduceam,am lăsat geamul deschis,și am închis muzica.Am ascultat.M-a implorat să mă relaxez,dar nu puteam,eram prea încordată.
Nescriind,uit defapt ce înseamnă să scrii.Nu e ca și cum te-ai așeza într-o seară obișnuită și ai începe să tapezi,nu,e vorba de suflet și de tine.Când sufletul are ceva de zis,atunci tu începi să scrii.Mă încâlcesc deseori în cuvinte,e ca și cum aș zice prima oară o poezie pe scenă,în fața școlii,sau ca și cum aș încerca să explic cât de mult am fost îndrăgostită,nu mi-aș aduna cuvintele într-o ladă,ca să pot merge cu ea în câmp să adun flori galbene. Mi se întâmplă atât de des să am multe de spus,și să-mi fugă gândurile,să se joace cu mine,dar au voie,eu sunt mama lor.

"[...]
Nu-i clar și plin de sinonime
Îmi par cuvintele cuvintele cu sens
Azi,eu cad de la înățime
Și tu iei pe contrasens."

Nu vreau să pierd absolut nimic din tine.

-Frumos portret.
-Mulțumesc mult.
-Cine e?
-Tu,tu,întotdeauna ai fost doar tu!

Îmi doresc această scriere să nu treacă pe lângă ochii tăi,să nu fiu frunza care a zburat deasupra capului tău în această toamnă,vreau să fiu zăpada care o aștepți atât de mult în această iarnă caldă.
Știi că fiecare sărut și atingere trebuie să aibă o topică?Care topică? Evident că a îmbrățisărilor noastre.Oare fiorii tot au cuvinte?Mi-aș dori să da!Mi-aș dori ca la fiecare respirație adâncă din sufletul meu tu să ai fiori,ca la fiecare privire tu să simți cum curge prin tine cea mai pură apă,ca la fiecare sărut să simți cum cad stele și să reușești să-ți pui milioane de dorințe.Care se îndeplinesc evident.Nu râde te rog mult,știi că deseori vorbesc metaforic,însă aici mă vezi pe mine și mă cunoști cel mai bine,fix în momentul în care încep să-mi pierd cumpătul.Atâtea dublicate de personalități mi-am proiectat încât acum nu mai știu în ce spectacol aș mai vrea să joc,și aparent mi-am pierdut fața adevărată și am ales prea multe măști.Știu că nu prea ai să înțelegi,dar am încercat constant să fiu în mai multe locuri deodată,și totuși,în final,tot acasă mă trage sufletul.Dar oare unde sunt acasă?
Permite-mi să evadez,oriunde.În altă lume,pe altă Planetă,oriunde cred că m-aș simți în siguranță decât pe Pământ.Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu priveliștea oceanului,cu liniștea mea interioară,cu mirosul dulce de cafea și pliculețe de zahăr.
Vreau să-mi scald trupul în apa sărată,ca să-mi simt durerile,rănile deschise,și să stau atât de mult,până ce am să mă vindec de toate.Nu vreau să crezi că cineva m-a făcut să mă simt așa,eu am ales să ajung aici.Am ales să ajut,să uit,să cad,dar să nu plec niciodată.Știi extrem de bine că plec de acolo de unde nu mai sunt așteptată și unde nu mai sunt dorită de mult timp.Timpul ăstă...
Mama mă întrebase dacă timpul mă ajută să mă vindec sau nu,și i-am zis că nu țin cont de fuga timpului ci de fuga schimbărilor ce se produc în mine.Mai poți?Mă mai asculți,sau doar mă auzi?
Când am să realizez câte greșeli am făcut,te rog mult,cel care decide destinul meu,lasă-mă să simt toată durerea care a fost provocată de către mine.M-aș întoarce într-un infinit,de liniște și miros de ceai de mentă.M-aș întoarce într-o căldură eternă,într-o pernă atât de pufoasă,și într-un pat alb.Dar până când am să inchid muzica,și am să meditez...la călătorii în interiorul meu.

-De ce eu?
-Simt că tu ai fost cea mai mare greșeală,dar cea mai plăcută alegere.