Sunt aici.

"-Ține,pentru tine tot ce îți dorești.
-Chiar tot?
I-am zâmbit și mi-au trecut fiori.
-Absolut tot."
Și când am zis asta chiar nu am glumit,mi-a venit din suflet,o dată cu taifunul emoțiilor care le am față de tine.Dar,nu le am doar în față,sunt și în spate,și în părți,și oriunde.
Vreau să știu în cele mai mici detalii,cum mă privești tu. Vreau să știu în ce culori apar în fața ta,și cum arată absența mea. Vreau să știu cât de tare te irit când fac ceva ce nu-ți place,și cât de mult mă iubești când îți gătesc clătite.
Eu știu doar că orice zâmbet al tău mă face să nu-mi pierd speranța,speranța că am un sens aici pe Pământ,că am cel mai mare noroc în viață,să fiu privitoarea unui zâmbet ideal.
Da totuși vreau să te întreb,în ce se ascunde fericirea ta?
Să știi că ai o tăcere distrugătoare,când tu taci,strigă totul în jur,pentru că tu nu te auzi. Tu te temi de fierbinte,dar singur pe mine mă arzi,mi-o arzi în necunoaștere și în ghicitori.
Pe lângă toate aceste momente,vreau sa te implor sa nu ma dezamăgești,niciodată! Dezamăgirile dor și slăbesc,iar eu nu mai vreau sa cad. Fii aici atât cât poți,și dacă nu mai poți,te rog sa mai poți un pic,pentru noi.
Săptămâna asta în timp ce stăteam la masă,te-am rugat să mă ții de mâini,ca să țin minte acest moment. Tu,în fața mea,privindu-mă și apoi alungându-ți privirea la plimbare. Iar eu tot rămânând acolo,cu ochii pe tine.Nu știu dacă știi,dar nu-mi pot lua ochii de la tine,îmi place pur și simplu să te privesc,și să-mi șoptesc în cap,cuvinte care aș vrea să le auzi:Te rog nu pleca niciodată.
Mi-am dorit de fiecare să-ți pot deschide capul și să fac ravagii în sertarele tale. Conceptul meu despre creier a fost mereu la fel:avem în cap o cameră,sau o casă mare,cum vreai tu;pe canapele stau cele mai importante persoane din viața noastră,sau mai probabil persoanele cărora le dăm voie să ne privească așa cum suntem;și apoi în jur sunt multe dulapuri cu informațiile care le păstrăm și cele care vor merge spre ardere. Păi uite,eu vreau să-mi așez în capul tău o canapea și să mă apuc să citesc. Să citesc din sertare.
"-Și ce culoare la canapea îți dorești?
-Păi,până nu îmi vei permite,nu vei afla.
-Mi-aș dori să fie albastră,ca ochii tăi iubitori..."

Acum.

"Mi-am cumpărat o carte,de fapt nu,am primit-o în dar. Sau nu știu,încă nu m-am decis sub ce formă a ajuns această carte la mine. Ideea este că doar o am sau despre cărți nu putem spune că "le avem"? Nu avea nici un titlu,doar coperta din piele cafenie. Un cafeniu frumos,care îți fura instant atenția. Așa am căzut și eu în capcană,de copertă de fapt. Și cum se zice acolo? Nu judeca cartea după copertă? Ei,eu nici nu am vrut,conta mult ce am să citesc în interior. Am citit numele autorului,a redacției și atât,altceva nu am mai primit nimic din informația despre carte. Am intrat greu în sens,de parcă nu înțelegeam nimic din ce citeam și reveneam iar și iar la fiecare propoziție. Am intrat la un moment dat în ritm,într-un ritm de vals. Într-un ritm de vals liniștit,care mi-a adus emoții. Mi-a adus tremuratul sub piele și căldura din suflet. Dar recunosc,mai grea carte de înțeles nu am mai văzut. Trebuia să deschid dicționare,să învăț limbi noi,să descifrez sensuri ca să ajung unde trebuie. Mii greu pur și simplu să înțeleg.
-Și ce faci mai departe? Lași cartea?
-Evident că nu.
-Păi la ce bun dacă nu o înțelegi?
-Pentru că toate lucrurile greu de citit,ascund o comoară.
Și această comoară mi-o doresc chiar eu. Cumva mă cheamă.
Realizez frica,o simt cum aleargă după mine,însă eu,nu am să mă opresc. Oricine ar încerca să mă ajungă,nu va putea,eu nu mă dau bătută.
-Bine,bine,dar câte pagini are?
-Nu știu?
-Cum adică? Nu are o ultimă pagină?
-Nu. Și chiar realizam asta. Nu este un sfârșit. Ce iubesc eu,nu are sfârșit.

Și nici măcar nu vorbeam despre cărți,iubire!"

Ochii privitorului.

Undeva am așteptat asta,am așteptat să am puterea să îmi deschid ușa. Ușa sufletului mai exact. Ușă pe care nu am putut să o deschid. Am deschis-o încet și am așteptat să văd ce se va întâmpla. Îmi era frică,recunosc,dar nu frica care mă făcea să vreau să îmi închid ușa,ci frica care mă făcea să îmi dau interesul.
Azi vorbesc despre 8 sau opt,sau sunt la fel?
Azi vorbesc despre un 8 sau opt frumos. Cumva îl voi întoarce,nu vreau să discut despre opt în starea asta ci despre un 8 întors. Întors pe două parți diferite,dreapta și stânga,care formează un infinit.
Ca să discut despre infinit,am deschis DEX-ul:care nu are margini,limite;nesfărșit,nemărginit. Uite asta mă preocupă,nesfârșitul. Nesfârșitul emoțiilor,a sentimentelor,a trăirilor și a tuturor zâmbetelor mele care au continuat să fie de când,știu de când.
M-am așezat,și am ascultat,efectiv mi-am lăsat timp să te ascult,pe tine. Sufletul meu. Și chiar țin să îmi cer iertare că atâta timp nu te-am auzit,că te-am negat,că te-am înjurat,că am ales să mă întorc cu spatele la tine,să nu îți mai aduc flori și chiar să uit de tine. Tu ai încercat să urli,să ajungi la mine,dar eu nu te-am ascultat.
M-am închinat,chiar am făcut-o când am început să simt,când am început să înțeleg că tu contezi,că ești acolo pentru ca eu să fiu vie,nu moartă. Deși aparent arătam chiar vie,în interior a murit fotograful,apoi scriitoarea și urma și liniștea din mine să își piardă din culoare. Eram în așteptarea unui sfârșit tragic,chiar eram,dar am decis să te deschid.
Mi-am strâns părul și am făcut un pas.
-Salut,mă primești?
-Unde?
-Cum unde?În viața ta.
.....
-Păi?Mă primești?
"Încă un pahar,te rog să rămâi aici și să vorbești cu mine.Sau măcar să mă asculți"
Am dus lipsă,o lispă morbidă de ascultare.Un amalgam de gânduri care se urcau prin copaci și scuturau frunzele toamna. Ai aboservat tu vreodată cât de melancolic cad frunzele toamna?
Mi se părea mereu că se sacrifică pentru dragostea cu pământul,că de acolo au pornit și tot acolo ajung. Și apoi se aștern,ca într-un pat pufos și se iubesc,se iubesc necondiționat.
După al doilea pas,m-am așezat jos,și m-am uitat în sus,am vorbit cu Luna și stelele despre tine,iar ele mi-au zâmbit,mi-au acceptat ideile și gândurile,ca și cum mi-au dat acordul de zbor,în traiectoria directă spre inima ta.
Pasul trei a fost mai greu,am o problemă minoră cu cifra trei,mă tot împinge când ceva nu merge bine,dar nu întotdeauna îmi dau seama despre acest lucru. Și mă enervez pe ea,fără a înțelege că de fapt vrea să mă trezească și să îmi facă o cafea.
Urma să mă îndrept spre pasul patru,care îmi oferea pe tavă meditații,dure. Le-am ignorat inițial,dar m-am conformat situației și am deschis cartea din fața mea. Am citit-o și am închis-o,dar am să revin la ea.
Pașii cinci și șașe m-au descălțat,mi-au aranjat pantofii frumos la intrare,nu pentru a pleca,dar pentru a rămâne. Prostesc mod de a lăsa încălțământea cuiva la intrare,stai la dubii dacă rămâi azi sau pleci,să fi fost după voia mea,îmi luam pantofii cu mine lângă pat,să fiu sigură că mai am o șansă pentru ziua de mâine.
Iar tu șapte,mă așteptai? Chiar dacă nu,eu am sosit. Nu am multe bagaje,am venit cu mâinile curate. Le-am spălat de atâtea ori până a intra la tine în birou,că m-ar invidia și cele mai nebune persoane după curățenie. Nu te-am atins,am așteptat permisiunea ta de a putea să mă ating de ceva.
Tu,Doamne tu,optul puternic și chiar plin de infinit. Stai întins acolo în pacea ta,îți promit să nu te deranjeze nimeni. Îți promit demonstrații de dragoste,dar nu siropoase. Îți promit adevărul pur,ca apa din izvor.
-Acum mă lași să intru in viața ta?

Am mângâiat lumea prin pielea ta,pentru că tu însemni un întreg Univers.

Urme pe nisipul sufletului.

Zi-mi te rog mult, la tine cum se simte fericirea? E fericită și ea?
Iar când sufletul îți cade, ce mai rămâne din pieptul tău?
Hai zi-mi te rog, nu mai fugi, stai aici, te rog, nu.. mai ... fugi.. de mine.
Mă gândesc la tine zilnic, pentru că știu că ești mereu aici, dar nu zilnic te înțeleg ce vreai de la mine. Ba vreai să te i-au în brațe, ba te zbați atât de tare încât sunt nevoită să te las acolo, în voia sorții.
Îmi simt ochii îngreunați, atât de îngreunați că nu mai pot privi o imagine clară în fața mea, totul e blurat, tot pare a fi în ceață, nimic nu-i pentru mine. Nici scaunul, nici masa, nici priveliștea, nici aerul măcar. Nimic în această viață nu îmi aparține mie. Și asta pentru că posesivitatea nu este sănătoasă, nimic din ce înseamnă "vecie" nu este adevărat. Deși mi-aș dori să fie. Mi-aș dori să știu că ceva sau cineva este pretutideni în fața mea, doar pentru mine, doar pentru prezența mea pe acest pământ, pe care calc și eu și tu și el și noi, înțelegi? (iar m-am apucat cu întrebări)
Sunt curioasă ce faci când îți este trist,dacă suni pe cineva sau nu, dacă stai cu ochii în tavan și din toate puterile te strădui să îți ții lacrimile, sau pur și simplu te așezi jos și lași sentimentele să se revarse din interiorul tău.
E noapte deja, de când am început să scriu, și constant mi se întâmplă asta, mă apuc să scriu ziua, și finisez în noapte, îmi i-a timp până îmi adun taifunurile și continui. Până la urmă, vreau totuși să îmi las mintea goală pentru câteva minute, să văd ce îmi va spune sufletul în lipsa minții. Sunt sigură că o să-mi deschidă multe porți. Nu cred însă că aș vrea vreodată să îmi deconetez sufletul, și să las mintea să vorbească în absența lui,nu asta.
Mi-aș dori tare mult să fiu într-o relație mai liberă cu mine, bine, să nu o dau în extremele domnului Chinaski, vorbesc despre o relație relaxantă, cu anumite limite de responsabilitate. Ori nu? Oare mai este atât de important dracului, să purtăm responsabilitate pentru fiecare pas pe care îl facem? Sau interpretările care se întâmplă după noi, nu mai au nici o legătură ,de fapt, cu noi?
Nu te sufoca cu idei, și nu mă sufoca nici pe mine, nu îți mai desena atâtea probleme că deja treci peste contur.
Lasă noaptea să așterne o plapumă, tu lasă perna acasă, și hai să dormim sub stele.


"Duc emoții după mine
Duc și iarăși duc
Iar în drum,nu mă oprește nimeni
Să mă întrebe în al cui sătuc
Îmi tot fug gândurile."