Ochii privitorului.

Undeva am așteptat asta,am așteptat să am puterea să îmi deschid ușa. Ușa sufletului mai exact. Ușă pe care nu am putut să o deschid. Am deschis-o încet și am așteptat să văd ce se va întâmpla. Îmi era frică,recunosc,dar nu frica care mă făcea să vreau să îmi închid ușa,ci frica care mă făcea să îmi dau interesul.
Azi vorbesc despre 8 sau opt,sau sunt la fel?
Azi vorbesc despre un 8 sau opt frumos. Cumva îl voi întoarce,nu vreau să discut despre opt în starea asta ci despre un 8 întors. Întors pe două parți diferite,dreapta și stânga,care formează un infinit.
Ca să discut despre infinit,am deschis DEX-ul:care nu are margini,limite;nesfărșit,nemărginit. Uite asta mă preocupă,nesfârșitul. Nesfârșitul emoțiilor,a sentimentelor,a trăirilor și a tuturor zâmbetelor mele care au continuat să fie de când,știu de când.
M-am așezat,și am ascultat,efectiv mi-am lăsat timp să te ascult,pe tine. Sufletul meu. Și chiar țin să îmi cer iertare că atâta timp nu te-am auzit,că te-am negat,că te-am înjurat,că am ales să mă întorc cu spatele la tine,să nu îți mai aduc flori și chiar să uit de tine. Tu ai încercat să urli,să ajungi la mine,dar eu nu te-am ascultat.
M-am închinat,chiar am făcut-o când am început să simt,când am început să înțeleg că tu contezi,că ești acolo pentru ca eu să fiu vie,nu moartă. Deși aparent arătam chiar vie,în interior a murit fotograful,apoi scriitoarea și urma și liniștea din mine să își piardă din culoare. Eram în așteptarea unui sfârșit tragic,chiar eram,dar am decis să te deschid.
Mi-am strâns părul și am făcut un pas.
-Salut,mă primești?
-Unde?
-Cum unde?În viața ta.
.....
-Păi?Mă primești?
"Încă un pahar,te rog să rămâi aici și să vorbești cu mine.Sau măcar să mă asculți"
Am dus lipsă,o lispă morbidă de ascultare.Un amalgam de gânduri care se urcau prin copaci și scuturau frunzele toamna. Ai aboservat tu vreodată cât de melancolic cad frunzele toamna?
Mi se părea mereu că se sacrifică pentru dragostea cu pământul,că de acolo au pornit și tot acolo ajung. Și apoi se aștern,ca într-un pat pufos și se iubesc,se iubesc necondiționat.
După al doilea pas,m-am așezat jos,și m-am uitat în sus,am vorbit cu Luna și stelele despre tine,iar ele mi-au zâmbit,mi-au acceptat ideile și gândurile,ca și cum mi-au dat acordul de zbor,în traiectoria directă spre inima ta.
Pasul trei a fost mai greu,am o problemă minoră cu cifra trei,mă tot împinge când ceva nu merge bine,dar nu întotdeauna îmi dau seama despre acest lucru. Și mă enervez pe ea,fără a înțelege că de fapt vrea să mă trezească și să îmi facă o cafea.
Urma să mă îndrept spre pasul patru,care îmi oferea pe tavă meditații,dure. Le-am ignorat inițial,dar m-am conformat situației și am deschis cartea din fața mea. Am citit-o și am închis-o,dar am să revin la ea.
Pașii cinci și șașe m-au descălțat,mi-au aranjat pantofii frumos la intrare,nu pentru a pleca,dar pentru a rămâne. Prostesc mod de a lăsa încălțământea cuiva la intrare,stai la dubii dacă rămâi azi sau pleci,să fi fost după voia mea,îmi luam pantofii cu mine lângă pat,să fiu sigură că mai am o șansă pentru ziua de mâine.
Iar tu șapte,mă așteptai? Chiar dacă nu,eu am sosit. Nu am multe bagaje,am venit cu mâinile curate. Le-am spălat de atâtea ori până a intra la tine în birou,că m-ar invidia și cele mai nebune persoane după curățenie. Nu te-am atins,am așteptat permisiunea ta de a putea să mă ating de ceva.
Tu,Doamne tu,optul puternic și chiar plin de infinit. Stai întins acolo în pacea ta,îți promit să nu te deranjeze nimeni. Îți promit demonstrații de dragoste,dar nu siropoase. Îți promit adevărul pur,ca apa din izvor.
-Acum mă lași să intru in viața ta?

Am mângâiat lumea prin pielea ta,pentru că tu însemni un întreg Univers.