Starea cea mai excitantă a unui bărbat.

Sîmbătă.Octombrie.Dată aruncată deja la gunoi de cel ce joacă poker cu noi.Noi suntem soldățeii care parcurgem șirul de evenimente după cum ni-l construiește un oarecare comandat.Eu sunt viața mea.Eu aleg să fiu soldățel sau să fug în partea mea.
Ceaiul de mentă este unicul care nu-mi cîntărește gîndurile și știe din timp cît ele cîntăresc și cum ar trebui să slăbească,ca fiind anorexice.Știam că trebuia să ningă pentru că am primit o floare.Dar nu a nins ci eu am plîns.Eu nu-mi mai aduc aminte ziua în care nu mi-a curs vreo lacrimă,și chiar am impresia cîteodată că nu sunt acolo unde trebuie.Era sîmbătă,iar sîmbătă așa de mult îmi lipsește iubirea că încep să-mi număr pe degete zilele care vreau să le mai trăiesc.Și apoi încep a număra găurile din inimă care le-ai produs și cînd ele se reduc la infinit mi se face somn și eu adorm.Eram la interogatoriu unde în fața mea era suprapusă o lampă cu mii de luminițe smarald,care-mi spărgeau ochii și lăcrimam din nou.Îndrăgostire eternă,suflet dotat cu ambuteiaje,dragostea proprie,aveam mii de sentimente care-mi spărgeau corpul și mergeau prin acea cafenea ca fiind niște copii de 3 anișori,zburdau și răcneau,și mă ținteau cu degetele,mă arătau o ipocrită și dezastruoasă minte.Iar eu tăceam,eu îmi mușcam buzele,ziceam că nu știu,și iar nu știu,și nu voi ști.
Mă gîndeam la moment cu totul la altceva în timp ce întrebările curgeau șiroaie.Eu meditam la bărbatul excitat.Mereu încercăm să sărutăm mai fin și mai seducător doar ca ei să se uite cu alți ochi la noi.Iar serile cînd ajungem acasă să ne prefacem cele mai obosite ființe ca să fie ei ce lucrează în seara aceasta.Îmi aduceam aminte de panterele,care se aseamănă cu femeile.Atunci cînd ai început să tremuri lîngă mine și simteam cum focul arde înverșunat,am înțeles că bărbatul excitant este cel gelos și nici ca cum cel sedus.Atunci am început să mă joc eu ,să văd ce capete are voința ta.Am ridicat capul sus și de bucurie am început a zîmbi,pentru că realizezi pierderile enorme,e ca și cum ai pierde toată planeta dintr-o singură mișcare.Eu eram absentă eu nuștiu cu cine vorbeai,eu doar eram un perete de care puteai să te izbești cu capul și să mori.Atunci,atunci era momentul gloriei,am vrut să-ți arăt cum pot să-ți trec printre degete,pentru că erai tu persoana puternică care credeai să am să fiu lipită de scaun pe veci.Ceaiul de mentă era prezent,peretele izbitor la fel,iar eu eram absentă.De ce?
Starea asta de preamărire m-a făcut să-mi pierd capul,dar te-am făcut să înțelegi că nu sunt eu atît de naivă și de fină cum eram,pot călca tare și mult.

Măcar așa de dragul meu.

Îmi va fi dor,ce creață  ești și neîndemînatică.Cîteodată nu știi încotro s-o apuci și totuși găsești ieșirea ideală din situație.Crezi în minciunile mele,chiar dacă știu că adori adevărul,îți zic ce nu-i corect și ce niciodată nu a fost corect.Nu te iubesc,poate te-am iubit,dar nu acum.Am pierdut cursul,nordul unde te aflai,și am pornit spre Sud.Ești tot despre ce vreau să scriu acuma,pentru că seduci,seduci greu și crud.Tu rămîi atrăgătoare și greu de obținut,și totuși în mîinele mele ai picat ușor.Am impresia că mi-a mers cînd am ales la loterie cifra 15 pentru că acolo erai tu.Te-am respirat mereu pe gît,și am lăsat din tine doar ce era aparent frumos spre exterior.Am lăsat în interior,golul.Dacă vei înțelege asta să știi că eu te-am golit.Și dacă vei vrea să-ți obții interiorul să știi că nu ai de unde să-l iei,e dispărut,e dat dispărut,și-l caut niște detectivi.Adori detectivii,știu asta,de aici și pornește ideea de căutare.Ești așa de sentimentală,că după orice cuvințel ce ar părea dureros,tu te sufoci,și mi-a plăcut asta,erai lipită de flori și emanai iubire.Ochii-nu pot să-i lipsesc din conversație.Ochii sunt ca ai mei,deseori ziceai că-ți plac enorm ochii mei,dar sunt la fel-albaștri.Îți place cum te privesc,da,te privesc mereu,în ochi pentru că te iubeam,cred,o dată.Știam că adori mesajele de dimineață,așa că mă străduiam să fiu primul,primul peste tot.Să fiu alături unde nimeni nu este și acolo unde nici tu nu ești.Ploaia,ea te inspiră,mereu.Te primblam serile prin ploaie pentru că te făceai așa de moale,și de dulce cu mine.Te țineam de mînă mereu pentru că erai rece,dar știam că inima ții fierbinte.Știam de inima ta puternică pentru că niciodată nu te-ai gîndit la tine și la cei ce sunt în jurul tău.Nu puteai zice nimănui să plece din viața ta,și trăiai din fericirea cuiva,și nu a ta.Sclipeai pentru că erai frumoasă,enorm de frumoasă.Aveai stilul tău și maniera de a merge care nu se compara cu a nimănui.Te trezeai mai devreme pentru a privi dimineața cum te privește pe tine.Erai tristă,îngîndurată și rar zîmbeai,am să mă strădui să fiu cel care va aduce zîmbetul tău o eternitate.Iubești ceaiul de mentă,de asta în fiecare dimineață te trezeam cu aroma lui,și erai atît de împlinită.Eu defapt te iubesc pentru că ești unica ce m-a iubit,ești incofundabilă.

Adorm,și plîng,repet,și iar dorm.Puteai să zici asta,măcar așa de dragul meu.

Și tăcerea și-a luat concediu.

Paremise am absentat de la lecția care profa de romana zicea:nu fiți dependenți de iubire,că ve-ți cădea în plasa ei.Unde mama naibii am fost eu?Păi fusesem bolnavă după un oarecare drog vaccinat prin vene.
Am chiulit ora,și acuma regret,toți au învățat lecția numai eu sunt musca prinsă-n pînza păianjelului.
Îmi pare rău că lipsesc,că sunt incoloră inodoră dar miros a nuștiu ce fructe.Îmi pare rău că absentez acolo unde ar fi trebuit să fiu mereu prezentă,îmi pare rău că mă taie din imaginea unde trebuia să zîmbesc intenționat în colț,iar cel mai mult îmi pare rău că nu produc urme.Naivă.Ai avut norocul și chinionul de a mă răbda,de ați zice mereu că ești indiferent și că am nevoie de atenție,și de a auzi sute de motive pentru a ieși cu basma curată din război.Te-ai gîndit de ce eu oare nu caut motive,ci îmi cer scuze pentru greșelile pe care le fac.Eu îmi recunosc eșecul,și-l corectez,iar tu nu!Uit,dorm cîte 3 ore pe noapte,și fug diminețile la ora 3 de coșmarurile care le am.Coșmarurile mă acoperă cu un sac mare și roșu,mă plasează într-o încăpere și mă leagă de scaun.Atunci cînd îmi revin îmi plasează mii de întrebări:
-Iubești?
-Ce-i cu voi?Vreau să plec de aici.
-Deci ascunzi.Da?
-Ce să ascund?
-Nu răspunde cu întrebare la întrebare.Ții dor?
-De cine?
-Te-ai speriat?E persoana dată,nu-i așa?
-Cine?
-Din nou a fost el.
Și pentru că nu răspund la nici o întrebarea îmi strecoară din nou prin vene iubire,dar ei nu știu că mii lehamite de la ea,mii greață și o vărs în sala lor.Ei nu înțeleg și mă leagă din nou și din nou în fiecare noapte,însă mereu îmi injectează dublul soluției care îmi era strecurată data trecută,pînă cînd nu li s-a terminat iubirea.
-Cum?Tu ai putut să menții în tine atîta iubire?
-Am putut,dar am fost umilită,înjosită.
-Arăți așa de posomorîtă,de parcă am băgat droguri în tine.Ce ți s-a întîmplat?
-Greșeala voastră a fost că soluția era amestecată cu naivitate.Greșeala voastră,a voastră,a voastrăăăă auzi-ți?!?!?