Sîmbătă.Octombrie.Dată aruncată deja la gunoi de cel ce joacă poker cu noi.Noi suntem soldățeii care parcurgem șirul de evenimente după cum ni-l construiește un oarecare comandat.Eu sunt viața mea.Eu aleg să fiu soldățel sau să fug în partea mea.
Ceaiul de mentă este unicul care nu-mi cîntărește gîndurile și știe din timp cît ele cîntăresc și cum ar trebui să slăbească,ca fiind anorexice.Știam că trebuia să ningă pentru că am primit o floare.Dar nu a nins ci eu am plîns.Eu nu-mi mai aduc aminte ziua în care nu mi-a curs vreo lacrimă,și chiar am impresia cîteodată că nu sunt acolo unde trebuie.Era sîmbătă,iar sîmbătă așa de mult îmi lipsește iubirea că încep să-mi număr pe degete zilele care vreau să le mai trăiesc.Și apoi încep a număra găurile din inimă care le-ai produs și cînd ele se reduc la infinit mi se face somn și eu adorm.Eram la interogatoriu unde în fața mea era suprapusă o lampă cu mii de luminițe smarald,care-mi spărgeau ochii și lăcrimam din nou.Îndrăgostire eternă,suflet dotat cu ambuteiaje,dragostea proprie,aveam mii de sentimente care-mi spărgeau corpul și mergeau prin acea cafenea ca fiind niște copii de 3 anișori,zburdau și răcneau,și mă ținteau cu degetele,mă arătau o ipocrită și dezastruoasă minte.Iar eu tăceam,eu îmi mușcam buzele,ziceam că nu știu,și iar nu știu,și nu voi ști.
Mă gîndeam la moment cu totul la altceva în timp ce întrebările curgeau șiroaie.Eu meditam la bărbatul excitat.Mereu încercăm să sărutăm mai fin și mai seducător doar ca ei să se uite cu alți ochi la noi.Iar serile cînd ajungem acasă să ne prefacem cele mai obosite ființe ca să fie ei ce lucrează în seara aceasta.Îmi aduceam aminte de panterele,care se aseamănă cu femeile.Atunci cînd ai început să tremuri lîngă mine și simteam cum focul arde înverșunat,am înțeles că bărbatul excitant este cel gelos și nici ca cum cel sedus.Atunci am început să mă joc eu ,să văd ce capete are voința ta.Am ridicat capul sus și de bucurie am început a zîmbi,pentru că realizezi pierderile enorme,e ca și cum ai pierde toată planeta dintr-o singură mișcare.Eu eram absentă eu nuștiu cu cine vorbeai,eu doar eram un perete de care puteai să te izbești cu capul și să mori.Atunci,atunci era momentul gloriei,am vrut să-ți arăt cum pot să-ți trec printre degete,pentru că erai tu persoana puternică care credeai să am să fiu lipită de scaun pe veci.Ceaiul de mentă era prezent,peretele izbitor la fel,iar eu eram absentă.De ce?
Starea asta de preamărire m-a făcut să-mi pierd capul,dar te-am făcut să înțelegi că nu sunt eu atît de naivă și de fină cum eram,pot călca tare și mult.
Ceaiul de mentă este unicul care nu-mi cîntărește gîndurile și știe din timp cît ele cîntăresc și cum ar trebui să slăbească,ca fiind anorexice.Știam că trebuia să ningă pentru că am primit o floare.Dar nu a nins ci eu am plîns.Eu nu-mi mai aduc aminte ziua în care nu mi-a curs vreo lacrimă,și chiar am impresia cîteodată că nu sunt acolo unde trebuie.Era sîmbătă,iar sîmbătă așa de mult îmi lipsește iubirea că încep să-mi număr pe degete zilele care vreau să le mai trăiesc.Și apoi încep a număra găurile din inimă care le-ai produs și cînd ele se reduc la infinit mi se face somn și eu adorm.Eram la interogatoriu unde în fața mea era suprapusă o lampă cu mii de luminițe smarald,care-mi spărgeau ochii și lăcrimam din nou.Îndrăgostire eternă,suflet dotat cu ambuteiaje,dragostea proprie,aveam mii de sentimente care-mi spărgeau corpul și mergeau prin acea cafenea ca fiind niște copii de 3 anișori,zburdau și răcneau,și mă ținteau cu degetele,mă arătau o ipocrită și dezastruoasă minte.Iar eu tăceam,eu îmi mușcam buzele,ziceam că nu știu,și iar nu știu,și nu voi ști.
Mă gîndeam la moment cu totul la altceva în timp ce întrebările curgeau șiroaie.Eu meditam la bărbatul excitat.Mereu încercăm să sărutăm mai fin și mai seducător doar ca ei să se uite cu alți ochi la noi.Iar serile cînd ajungem acasă să ne prefacem cele mai obosite ființe ca să fie ei ce lucrează în seara aceasta.Îmi aduceam aminte de panterele,care se aseamănă cu femeile.Atunci cînd ai început să tremuri lîngă mine și simteam cum focul arde înverșunat,am înțeles că bărbatul excitant este cel gelos și nici ca cum cel sedus.Atunci am început să mă joc eu ,să văd ce capete are voința ta.Am ridicat capul sus și de bucurie am început a zîmbi,pentru că realizezi pierderile enorme,e ca și cum ai pierde toată planeta dintr-o singură mișcare.Eu eram absentă eu nuștiu cu cine vorbeai,eu doar eram un perete de care puteai să te izbești cu capul și să mori.Atunci,atunci era momentul gloriei,am vrut să-ți arăt cum pot să-ți trec printre degete,pentru că erai tu persoana puternică care credeai să am să fiu lipită de scaun pe veci.Ceaiul de mentă era prezent,peretele izbitor la fel,iar eu eram absentă.De ce?
Starea asta de preamărire m-a făcut să-mi pierd capul,dar te-am făcut să înțelegi că nu sunt eu atît de naivă și de fină cum eram,pot călca tare și mult.
No comments:
Post a Comment