Parametri în pătrate cît mai rotunde.

De cîte ori deschid carnetul și tot mă apuc să scriu,și-mi cad din cap cuvintele și gîndurile și lacrimile care le am în mine,de parcă s-ar închina în fața publicului.Rușinea.De suferință.
Cît de prostesc a fost să cred că totul ce-i în jurul meu mă înțelege,cînd defapt și mama se uită la mine și nu mă mai cunoaște.Tu m-ai schimbat?Nu?
Tot așa pulsez prin calendarul de 7 ianuarie,care tot îmi decade în decembrie,și 2015,mi-l colorez în 2014.Trăiesc oare în trecut? Nu,evident că nu,că de altfel nu aș fi ajuns unde sunt la acest moment.
Potrivit tuturor evidențelor eu aproximativ nu exist,eu beau doar ceai și prafuri de răceală,iar pe jos cad șervețele cu muci.Da,e grețos,însă corect.
Deși în mine se zbate un întreg Univers,eu doar mă prostesc,rîd aiurea și mă uit cum ninge afară.
Cîte jocuri prostești,cîte cafele și cîte certuri.Bună seara.
Cineva mi-a făcut o caracterizare atît de interesantă:indiferentă,șmecheră,fetița care are totul și nu apreciază nimic,omul fără pic de sentimente.Oare chiar am ajuns să fiu așa?
Da,pentru că voi așteptați atît de multe lucruri și vorbe de la mine pe cînd eu nu cer absolut nimic de la voi.Voi cum credeți e plăcut să fii o păpușă?O iei cînd vrei,și o pui la loc cînd te saturi.
De asta și am devenit ceea ce sunt acum,doar că eu am un suflet mare,care are sentimente cît nu încape în alt organism uman.
Noi toți avem același corp,însă cu o minte total diferită,pentru că majoritatea din cafeneaua în care eu îmi beau ceaiul sunt la fel,același corp,același stil,și aceeași gîndire.Atît de monoton,atît de banal.
Să luăm de la început,dragul meu Rafaelo.Ești atît de dulce,și atît de plin de cocos,chiar nu-mi imaginam să descriu în acest text cît de tare îmi plac ciocolatele și cît de rar le consum.Și totuși le-aș mînca la un pahar de vin roșu,poate cu cea mai bună prietenă,sau într-o companie cu mai multe fete gălăgioase,sau chiar acasă singură.Și mereu la sfîrșit aleg singurătatea de parcă ar fi ultimul meu plan și ultima mea alegere,de parcă în orice problemă,aleg să fiu singură,decît să tîrîi după mine saci,și parțial e corect.Defapt aleg singurătatea cînd mă tot folosesc anormal de dur și se prefac atît de dulci și plăcuți și atît de omănoși.
Am cîteodată așa niște dureri de cap,că nu simt pămîntul de sub picioare,și cred că zbor,trezindu-mă în altă lume,acolo unde e liniște,și doar mai ieri am aflat că liniștea e de diferite feluri,ceea ce nu știam.
Noi tot vorbim,ne vorbim,și bolborosim pe la spate tot ce ne vine în cap,și nu acționați deloc.De ce?
Cîte lumini stinse pe fereastră și cîte lumini aprinse în camera mea.O singură lampă,face cît toată electricitatea care o stinge-ți voi cînd vă iubiți,iar eu scriu.Știu,chiar vă iubiți acum,vă tot sărutați,atingeți,și uitați de frigul de afară,pentru că vă este cald,iar mie frig,stau cu pătura peste urechi și visez tot la voi,la perechi atît de calde.
Iar tot pe cerc în acest pătrat,construiesc urme de pisică,și alerg ca un tigru flămînd,
Deci,pupsic,mii dor de tine,de Ana ta.Noapte bună.

Nimic personal.

Urăsc avioanele pentru că stai cu ochii holbați la cer și te năpădesc tot soiul de gînduri de care te-ai putea lipsi.
Filofobia e o frică reală.N-am născocit-o eu.Jur.Se întîmplă să-ți fie teamă de propriile sentimente.Ar fi minunat să-ți poți stăvili gîndurile apăsînd un buton,dar acest buton nu s-a inventat încă.Așa că-mi apăs cu tărie pleoapele și încerc să opresc șuvoiul de trăiri,să mă concentrez aici și acum. Asta zic mereu prezentatorii TV:trăiește clipa.
Același lucru mă înveți și tu.
Ochii tăi m-au desăvîrșit.Toată ființa mea știe de astăzi ,că numai și numai din pricina ta,sunt desăvîrșită. Completă. Și țin cu tot dinadinsul să știi și tu asta.Că azi însfîrșit însemn ceva.Că am un țel.Căci tu,mi-ai adus bucuria rară,furată de la copii cu ochii ca ai tăi.
În seara asta voi lăsa creionul jos,și voi opri scrisul,totul,ca să mă conving că acest moment mă va aduce la prezent.Bătăile inimii deja șterg fiecare gînd care am vrut să-l aștern aici.Undeva în mine,cuvintele s-au liniștit.Deja încep să mă mulez peste liniștea de afară și înghesuită uneori în tremurul mîinelor reci,captiv între degetele tale,între ochii grăbiți,pe întuneric.
Îmi fug deja toate rădăcinile și apare o bucurie demult prăfuită,aduc toate sunetele din jur ca să-ți pot auzi privirea.
Parfumul și ochii tăi i-am găsit într-un amestec de palpitații și cafea amară.
Tu ești răzvrătirea ideii mele de a mai fi singură,tu ai oprit filmul exact cînd trebuia să aleg între da și nu. Îmi vine să te strîng în brațe ca să-ți spun că totul a contrazis faptul de-a fi,și nu invers.
Mă joc de ieri încoace,cu toate gîndurile,probabil fiindcă uit niște sentimente,crede-mă cînd îți zic că port în mine un zîmbet atît de mare,la fel ca copilul mic cînd primise primele mănuși de iarnă.
Tăcerea de astăzi mă alungă din globulele mele roșii,exact așa cum m-ai alungat tu.
Cumva ești o formă nenăscută a unui elefant,ai cărui adăpost eu nu-l găsesc.
Nici nu vreau să știu dacă ești astăzi ce-ai mai fost și ieri,dacă tu îngădui doar atît:să mă iei de mînă și și să-mi trasezi o acoladă între coastele căreia eu voi respira mai adînc decît toți,aflați la marginea prăpastiei.
Mă gîndesc cu greu la dimineța ta,pentru că razele de soare sunt cele care te sărută primele.De aș fi acolo,în dimineața ta,aș închide toate ferestrele și ți-aș face o cafea amară,ca mine.
Sunt zile cînd mă trezesc cu gîndul la timp,prima perioadă cînd am închis ușa în inima mea.
Așa că mi-am impus să-mi contruiesc un pat alb din gîndurile tale, unde am să adorm noapte de noapte.
E încă un octombrie nehotărît,îmi dau seama după partea decorată a soarelui meu și  păsările ce umblă goale. Deschid forțat geamul și aud cum mi se scutură printre creți vîntul și The xx-Fiction.
Bizat cum piesele îmi vin ca pijama dacă o fac mai comodă la o adică.
Acolo noaptea eu ți-aș deschide nasturii de la cămașă,și aș îmbrăca-o din nou pentru a încerca să te seduc. Acolo pe fonul luminilor și a fumului de lămîie eu aș fredona Hurts-Stay și m-aș descompune în tine.
Cît de tragic nu ar suna,schimb cîntecele atît de rapid că nu reușesc să prind firul la ceia ce am ascultat sau la ceia ce am degînd să ascult în această noaptea rece.

Oki Doki

Singurul neajuns al oamenilor,din toate secolele,din toate visele,este prostia!
Prostia de a omite sentimentele cu care trăiești și să le lovești dureros de sticlă.
Noi oamenii știm să iubim cu lumina aprinsă doar dacă închidem ochii,pentru că știm,avem timp pentru iubire.Știm și,nu știm,în același timp.
Știm a iubi în scris,și în cursuri teoretice.Deseori iubim pînă ce rămînem fără identitate,și rareori pînă ce ne pierdem casa.
În ciuda la ceia ce ați auzit,sau la ceia ce pretindeți că știți,contrariile nu se atrag nicicum și niciodată.
Contrariile se mănîncă reciproc.
Nimănui nu i-am zis,dar vreau să-mi trăiesc viața într-un mare oraș,dar unde nimeni să nu mă știe! Unde doar tu să-mi știi numele..unde doar tu să-mi știi ochii,unde doar tu să știi să mă săruți..
Vă pot spune totul la un pahar de vin și cîteva lalele albe,am să-mi topesc amarul în acel pahar și am să încep să-mi descarc sufletul pe masă,iar voi să strînge-ți rămășițele.
Cineva mi-a spus că dacă nu iubești degeaba scrii,dacă nu iubești,nu înțelegi viața defapt.
Recent mi-am ținut un discurs în fața ferestrei mele,mulțumind mamei pentru toate sfaturile și inimii mele că a avut răbdare să țină torbe de emoții.
Excesul de endorfine a fost atunci cînd mă povesteam despre mine,tot mie,și cînd mă descriam pe mine,tot mie,și cînd cîntam despre mine,tot mie.
Așa am o stare de deja-vu mortal,cînd totul mi se pare cunoscut și atît de dramatic,cînd caut ieșirea din capcană și fug în direcții diferite. Cînd mă calmez și mă așez la masă,cu tine,cu ceaiul meu de mentă,și surplusul de zîmbete dulci.
Opulență.Surplus.Puțin din una,puțin din alta,și amestecul devine toxic.
De ce nu?O esență bogată.E chiar mai mult decît îmi trebuie,și mai mult decît așteptam.
Viața e bogată,bine.Dar ceia ce caut eu,am să simplific.Am să fac să fie scump doar pentru mine,și de neînțeles pentru alții. Așa am să fac.Am să fiu eu profesoară,și am să-mi simplific viața.
Ca un chirurg care lucrează doar cu instrumente necesare,și doar cu învățături de bază.
Mi-ar plăcea să-ți povestesc chiar ție,despre zilele uimitor de frumoase,despre care nimeni nu povestește,la care mă gîndesc doar eu.
Numai eu pot ști că privesc orbește,înspre orizont,privesc orbește...

Cum bate inima pentru tine,nu-i inimă să mai bată.

Fă un simplu exercițiu de imaginație,și închipuiește-ți preț de cîteva secunde,că ai fi trăit o întreagă viață fără mine.Încă puțin în acest joc.Gîndește-te la o lume complet diferită,cu alte reguli,principii și idei de viață.Te gîndești? Bun.
Să presupunem că la un moment dat după multe chestionare și indivizi părăsiți în viața ta,găsești pe altcineva,nu pe mine!
Să presupunem că are părul drept,extrem de drept,ca peretele de care mă loveai adesea.
Că are ochii căprui,ca pămîntul uscat în timp de secetă,și că are buzele mici,ca sentimentele care le are spre tine.Că poartă rochii și decolteuri largi,și are un corp suplu,de milioane.Știai mai multe despre ea,decît despre mult iubita ta carte,și o cunoșteai din părul brunet.E frumos nu?
Ea o să-ți povestească despre modeling,despre faptul că băieții mor după ea și despre faptul că florile sunt indispensabile.E surprinzător și faptul că o iubești mai mult decît mă iubeai pe mine,și o doreai mai mult decît doreai să-ți fiu alături.Am observat erai bolnav după picioarele ei și după săruturile seducătoare.
Numai că toate astea nu folosesc la nimic,ea rar îți spunea că te iubește,niciodată nu flutura cu sentimente în direcția ta,și nu te ținea falnic de mînă.La ea tristețea nu avea loc,ea nu era romantică și nici nu-ți cînta nopțile ca să te enerveze.Ea nu se trezea la ora 3 și îți spunea că vrea să se descarce în fața ta.
Ea nu se juca cu tine,nu îți pregătea suprize ci doar te bucura cu frumusețea ei.
Să presupunem că seara la o ceașcă de cafea într-un restaurant,eu sunt prietena ei,și voi frumoasa pereche.
Eu sunt aceiași,fata cu părul creț castaniu,ochii albaștri și buzele roșii de la mușcături.Eu nu port des rochii,și n-am corpul suplu și frumos.Ideea este că eu citeam,mult,eu studiam psihologia și demonstram niște comportamente specifice celor indiferenți.Ca deobicei te simți onorat s-o ai pe ea alături,iar eu ascult istoriile din ultimele voastre călătorii.
Posibil am fost fericită pentru voi,nuștiu sigur,ideea este că eu aveam grijă ca visele care le aveam cu tine,să se împlinească.
Am uitat să zic că ea nu te cunoștea,nu cum o fac eu,nu știa că  nu preferi ouăle,că iubești ploaia,locurile tale sensibile,și muzica care o asculți.
La intersecția unde avea doar 2 drumuri,ea trebuia să devină soția ta,sau nu.
Tu ai făcut-o soție de un om cu succes,care e greu de înțeles și foarte ușor de pus pe gînduri.
Ea a rămas femeia ta,acea frumoasă doamnă,care ți-a născut doar un copil pentru că se teme pentru figura ei,care se trezește după ce pleci tu,și care nu te așteaptă cu brațele deschise de la serviciu.
Ea te iubea doar pentru caracterul puternic nicidecum pentru personalitatea ta.
Să presupunem că peste ani,ne revedem la aceiași cafea,voi,căsătoriți,eu în căutarea unor noi idei.
Voi fericiți,eu îngindurată după muncă.Ideea a fost că va-ți găsit repejor,acolo unde cheile le aveați doar voi.Cînd viața o să-ți bată la ușă,tu ai să înțelegi că nu e asta ceia ce-ți doreai,că fericirea e undeva aproape,însă tu n-o vezi.Fericirea ta a murit,într-o situația catastrofală,demonstrînd că viața mea e pe sfîrșit.
Dă să ghicesc?Ai rămas fără nimic?
Felicitări,deschide șampania,bea.
Să știi,cum bate pentru tine inima,nu-i inimă să mai bată.

Prima și ultima cale.

Îmi vine să plîng,dar dacă aș plînge nu ar veni nimeni să mă salveze.

O femeie plînge îndurerată,plînge de durere,de fericire,de amărăciunea din suflet,de dor,de singurătate,de o neînțeleasă stare sufletească..
Și totuși cînd privesc o femeie plîngînd,deseori îmi dau seama că o face din cauza fragilității care o are din suflet,și nici pe de parte din cauza durerii simțite.Actorii își presoară  lacrimile la fiecare pas și la orice motiv educațional.Eu nu.Eu nu sunt actriță și nu mă interesează nici un motiv teatral.
Nu găsesc nimic fals într-o lacrimă,într-o picătură mică din apa de mare,care se prelinge pe obrazul îndurerat.
False pot fi doar interpretările lui de diamante,și un surîs ironic de Dumnezeu.Am observat că spre deosebire de bărbați,femeile reacționează diferit la unele situații amoroase și își arată sufletul prin ochii înlăcrimați.
Azi mi-am dat seama că o femeie poate plînge și la volan,atunci cînd pleacă spre întoarcerea iubirii eterne.
Nu i se oprește privirea nici la semafor,nici la radio care strigă turbat și nici măcar la telefonul care sună alarmat.Sunt de părerea că lacrimile sunt picături sfinte,care trebuie arătate doar persoanele cu o valoare anormal de mare,de exemplu eu nu mi-am permis deseori să plîng în fața cuiva,ci doar în fața ta!
Mă căiesc pentru faptul că persoanele din camera care se aflau lîngă balconul meu,mi-au auzit durerea înăbușită de demult în suflet,și chiar au și picat în capcana suferinței mele către infinit.
Ea trece peste sine,face totul ca să devină demnă de tine,și oricum are nevoie de recunoștina ta,de ascultarea gîndurilor cu care adoarme și cu care se trezește zi de zi.Iar tu o primești cu un zîmbet și cuvinte ipocrite din scenariul tău dezastruos.
El se plictisește ușor,o vrea puternică și plină de viață în timp ce ea stă și ascultă ploaia cum plînge.
Picăturile i se preling pe corp și ea încetișor își stinge amorțeala și dă frîu liber unor calde și amoroase săruturi.Unor săruturi din zilele în care tu erai cu ea împreună,cînd erați cei mai bucuroși îndrăgostiți,cînd nu conta timpul și precipitațiile.
Ea s-a lăsat dusă de val în fața ta,în ochii tăi te ruga să o iubești ca ultima femeie de pe planetă și să-i asculți lacrimile,iar tu pur și simplu ai considerat tot acest episod un amăros scenariu teatral și i-ai închis ușa în fața ochilor albaștri.
Plînge jos,pe o podeaua rece de ora 5,iar durerea nu e neapărat fizică,ci muzica care cîntă în căști,aduce aminte de momentele frumoase.
Mă gîndesc cum plînsul unei femei poate deveni un teatru?Mmm? De ce ai crezut asta?
Nu am fost un robot să mă pui în funcțiune și la fiecare ceartă să încep a sădi oceane,eu doar mi-am deschis inima în fața ta.Nimic mai mult.
Pentru că voi bărbații niciodată nu o să înțelegeți cît e de greu să vezi spatele persoanei la care ții atît de mult,și n-o să vedeți durerea ce coace ca un covrig în sufletele îndurerate.
Cît e de greu să primești mesaje fără text și să aștepti răspunsul la romanele tale de dragoste.
Deschidem ochii spre Univers și mai vărsăm,o ultimă lacrimă...

Despre conținut-nici un cuvînt!

Boschetarul care a stat la masă cu vraciul Wilczur spunea:"Dacă dorești maestro să afli cum arată cu adevărat o damă elegantă,poți s-o  vezi  în baie pe gaura cheii.Constați,să zicem,dacă are sînii uzați și coapsele subțiri.Afli ceva nou despre ea.Dar despre esența ei tot nu știi nimic.Chiar și atunci cînd e singură și își scoate costumul pe care l-a îmbrăcat totdeauna pentru tine,sub el mai are unul,pe care nu-l scoate niciodată."
Firește,sunt clipe cînd poți privi pe cineva prin mînecă sau pe sub guler.Acestea sunt momente catastrofale.Costumul se rupe,plesnește,apar fisuri și crăpături.Ce păcat,cît de anormal.Să nu cunoști femeia chiar dacă o știi din cap pînă în picioare,pînă la cele mai mici fire de păr brunet.
Virgina Woolf susține că în cea mai mare parte a istoriei,Anonimul era femeia.
Crud,dar al naibii de frumos.
Iar eu sunt sigură că totuși poți să o cunoști.Cum?Greu,dar vei primi un surplus infinit de endorfine de fericire.
Lasă mîna să vibreze în fiecare vorbă a ei,și clipește cînd te privește.Modeleaz-o în capul tău,în mii și mii de poziții și idei,fă-o să deseneze de beautitudine în fața ta.Fă o hartă a tuturor colțurilor unde ai sărutat-o și vezi dacă mereu a fost momentul potrivit.
Ca să o poți simți,trăiește ca și ea,bea din cana ei,citește cu ea același roman,și ascultă aceiași muzică după care adoarme în fiecare noapte.În valurile în care ea nu rezistă,ajut-o să se ridice și să înoate mai departe ca o sirenă grațioasă în poveștile tale din copilărie.Ca să îi trezești focul interior,iubește ochii ei noaptea.
Ca să îi percepi lumea,nu asculta cu urechile ci doar privește cum îți face cafea dis-de-dimineață,iar atunci cînd începe a plînge pentru că nu îi reușește ceva,demonstreazăi că pentru tine ea face totul perfect.
Aratăi că poți face furtună din soarele ce-i arde în ochi,și va fi lîngă tine cea mai blîndă pisică gri.
Fă expediții pea ea,pe locurile cele mai ascunse care le posedă,și sărută-i gîtul de cîte ori va fi enervată pe tine.
Cunoaște femeia care stă alături și te iubește,demontrează-i că pentru tine nu contează altcineva decît ea,și atunci cuptorul cu endorfine va coace o stare de mulțumire sufletească.
Și nu uita niciodată,femeia e ca înghețata,dacă nu o mănînci repede,ea se topește!

Butterfly Effect

De curînd-propriile sentimente
Zboară într-un mic avion
Iar din cauza unor tragice momente
El se transformă într-un bilion,
De trăiri,lacrimi și ipocrite elemente
Și aici,sentimentele devin brusc,un milion.


Și mi s-ar reproșa cu ușurință
Că s-a prăbușit pe-o aripă
Fără nici o dorință
Să fie ajutată de acea cutie neagră
Plină de spectatori,victime și curioși
În colțul căruia,se roagă niște credincioși.

E bizar cum nu pot controla
Nici 1 % din viața mea
Cum în fiecare clipă,mi se întîmplă ceva
Echivalent cu toată lumea.
Orice te poate schimba,și doar iubirea
Îți distruge mintea.