Urme pe nisipul sufletului.

Zi-mi te rog mult, la tine cum se simte fericirea? E fericită și ea?
Iar când sufletul îți cade, ce mai rămâne din pieptul tău?
Hai zi-mi te rog, nu mai fugi, stai aici, te rog, nu.. mai ... fugi.. de mine.
Mă gândesc la tine zilnic, pentru că știu că ești mereu aici, dar nu zilnic te înțeleg ce vreai de la mine. Ba vreai să te i-au în brațe, ba te zbați atât de tare încât sunt nevoită să te las acolo, în voia sorții.
Îmi simt ochii îngreunați, atât de îngreunați că nu mai pot privi o imagine clară în fața mea, totul e blurat, tot pare a fi în ceață, nimic nu-i pentru mine. Nici scaunul, nici masa, nici priveliștea, nici aerul măcar. Nimic în această viață nu îmi aparține mie. Și asta pentru că posesivitatea nu este sănătoasă, nimic din ce înseamnă "vecie" nu este adevărat. Deși mi-aș dori să fie. Mi-aș dori să știu că ceva sau cineva este pretutideni în fața mea, doar pentru mine, doar pentru prezența mea pe acest pământ, pe care calc și eu și tu și el și noi, înțelegi? (iar m-am apucat cu întrebări)
Sunt curioasă ce faci când îți este trist,dacă suni pe cineva sau nu, dacă stai cu ochii în tavan și din toate puterile te strădui să îți ții lacrimile, sau pur și simplu te așezi jos și lași sentimentele să se revarse din interiorul tău.
E noapte deja, de când am început să scriu, și constant mi se întâmplă asta, mă apuc să scriu ziua, și finisez în noapte, îmi i-a timp până îmi adun taifunurile și continui. Până la urmă, vreau totuși să îmi las mintea goală pentru câteva minute, să văd ce îmi va spune sufletul în lipsa minții. Sunt sigură că o să-mi deschidă multe porți. Nu cred însă că aș vrea vreodată să îmi deconetez sufletul, și să las mintea să vorbească în absența lui,nu asta.
Mi-aș dori tare mult să fiu într-o relație mai liberă cu mine, bine, să nu o dau în extremele domnului Chinaski, vorbesc despre o relație relaxantă, cu anumite limite de responsabilitate. Ori nu? Oare mai este atât de important dracului, să purtăm responsabilitate pentru fiecare pas pe care îl facem? Sau interpretările care se întâmplă după noi, nu mai au nici o legătură ,de fapt, cu noi?
Nu te sufoca cu idei, și nu mă sufoca nici pe mine, nu îți mai desena atâtea probleme că deja treci peste contur.
Lasă noaptea să așterne o plapumă, tu lasă perna acasă, și hai să dormim sub stele.


"Duc emoții după mine
Duc și iarăși duc
Iar în drum,nu mă oprește nimeni
Să mă întrebe în al cui sătuc
Îmi tot fug gândurile."

Oare când?

-Azi nu.Poate mâine facem cum vreai tu.Azi eu vorbesc,te rog să nu îmi zici nimic până nu îmi termin  gândul.S-au adunat atât de multe idei,acum vreau să le zic și apoi să merg să dorm.
Doamne,ce bine ar fi să am cui zice aceste cuvinte,și apoi să adorm liniștită...

Azi nu joc teatru,nu îmi aleg nici un rol,nu vreau.Azi sunt eu,nu am să mă prezint,știi cine sunt.
Îți mărturiesc cu inima deschisă că am nevoie..
Mai mult ca niciodată am nevoie de îmbrățișări,nu ai idee cât de multe.Mi-au secat emoțiile,trăirile și sentimentele au devenit un deșert,unde nu există urmă de apă sau de om.Sufletul meu și-a făcut bagajele,a plecat de acasă,și-a cumpărat ultimul bilet de avion spre mare,nici nu mi-a zis despre asta.M-am trezit într-o dimineată și când m-am așezat la masă la cafea,sufletul meu nu a venit,și eu am așteptat mult.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de cuvinte,nu ai idee cât de multe.Nu mai pot vorbi,nu mai știu cum să o fac,nu cunosc nici o limbă.Vreau să îmi zici tot,în cele mai mici detalii,cum a trecut ziua ta,că îmi stă prost de tot părul astăzi,însă câștig aici pentru că mă salvează ochii.Că am buzele prea roșii de la mușcături,dar în schimb se vede dorința.Că traficul din oraș te scoate din sărite,dar tu ai stat calm.Că ai băut astăzi o cafea proastă,dar ai compensat totul cu cafeaua care ți-am facut-o eu.Că nu am reușit azi să pregătesc cina pentru că sunt foarte obosită,dar tu nu te superi pe mine.Că tu,că eu.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de săruturi,nu ai idee cât de multe.Nu mai știu cum se simte asta.Fiorii din corpul meu au adormit,și fluturii au murit.Nu mai țin minte senzația de după un sărut.Buzele mele s-au separat,s-au certat una cu alta,pentru că se certau care își doreste mai mult un sărut.Acum ele nu mai discută una cu alta,pentru că nu au despre ce.
Azi,mai mult ca niciodată am nevoie de sentimente,nu ai idee cât de multe.Vreau să fug,spre tine,în brațele tale.Vreau să fiu nebună,să râd și să plâng în același timp,de fericire.Vreau să fiu copil din nou,să mă alinți,să primesc dulciuri.Vreau să mă ascund sub cearșafuri dimineața,și să aștept să mă găsești.
Azi,sincer,mai mult ca niciodată am nevoie de atenție,nu ai idee cât de multă.În această toamnă străină,vreau să ne cunoaștem,câte un pic.Pentru că nu mai știu cum eram,cum sunt,vreau să mă cunoști și să îmi zici ce prezint eu.Vreau să urc în mașina ta și să stau cuminte lângă tine cât timp tu conduci,promit că am să tac.
Azi,mai mult ca niciodată în viață,vreau,nu ai idee cât de mult.Eu pur și simplu vreau să prind viață.

Eu mă cunosc pe mine.

Ai dispărut,pur și simplu ai plecat și nu mi-ai mai dat nici un semn de viață.Mă salvează doar faptul că te văd periodic online,cred că dacă nu ar fi rețelele de socializare aș sta să te caut prin oraș,dar încă nu am ajuns la acest nivel de nebunie.
Astăzi dimineața când m-am trezit mi-am dat seama că de o săptămână deja am jaluzelele coborâte și atunci mi-am adus aminte că le-am lăsat așa din dimineața în care m-am trezit alături de tine.De atunci nu-mi doresc prezența nimănui,cât îmi doresc prezența ta,și mii deajuns.E ca și cum am închis porțile Raiului,pentru că eu deja mă aflu acolo.Acolo în dimineața mea și a ta,ți-am mirosit pielea,am ținut minte traiectoria spre buzele tale în noapte,am făcut o hartă a cuvintelor care îmi doresc să ți le zic,a emoțiilor care le trăiesc și vreau să le trăiesc cu tine.Ambianța care se creea când noi eram în doi,nu se poate compara cu nimic,eu te admiram,tu vorbeai,și când eu vorbeam,tu mă doreai,frumos,nu?
De ceva timp încep să mă obișnuiesc cu absența persoanelor,decât cu prezența lor,și asta nu e neapărat atât de adecvat,e mai anormal decât am crezut.Dar stabilitatea,undeva am pierdut sensul ei,cred că în călătoriile din această vară am uitat stabilitatea în aeroport.Dacă o găsește cineva,să o aduceți înapoi,este a mea!Nu vreau să împart,nu vreau să explic ce simt,vreau să zbor noaptea în cearșafuri albe,e obligatoriu.Vreau fericirea constantă,nu să urc muntele ca apoi cineva să mă arunce înapoi la poalele lui.
Îmi aduc aminte când discutam despre dor,și am ajuns la concluzia că e un sentiment foarte complex și îl simți atunci când nu vezi mult timp o persoană,în rest e doar atracție și necesitatea.Oare,dragul meu?(și nu am reușit să îți zic așa niciodată)
Mă simt ca o pasăre care nu își găsește adăpost,care zboară în lung și în lat și nu găsește liniștea.Eu nu ți-am luat nimic,dar ți-am dat multe,tu de ce ai luat tot?
A venit toamna,și o dată cu anotimpul rece eu aștept să îmi îngheț toate sentimentele,nu le mai pot duce zilnic,au devenit atât de grele.Constant trebuie să le găsesc un loc confortabil,că de altfel încep să plângă,le hrănesc cu alcool,că doar asta cer de la mine.
Tu,amintirea mea frumoasă,îmi lucesc ochii când povestesc despre tine,și așa o să fie mereu.

Atât de multe.

În fiecare zi adorm și mă trezesc cu o întrebare. Întrebarea din data de 20.07 a fost:Oare oamenii își ascultă mai des inima,sau creierul?
Foarte grea întrebare,nici nu știi care o să gândească pentru tine mai bine. Logic ar fi să nu gândească nimeni pentru tine,ci tu,pentru tine!
Mi-ar trebui o riglă înterioară,mă interesează foarte mult,de unde ajunge ideea mai repede în fața ochilor tăi,din creier sau de la inimă?
...probabil trebuie să-mi scot din obișnuință prostia de a pune atât de multe întrebări.
Demult a venit frica în degetele mele,de a scrie,de a gândi mai diferit,dar nu am înțeles până astăzi de unde provine frica asta.Mie mii frică de lume,de răul care al putea să mi-l facă,nici nu am ideie câte măști poartă fiecare persoană pe care o văd zilnic. Și totuși dacă mie mii frică de lume,cred că și la lume îi este frică de mine,dar nu are de ce..
Poate ar trebui cumva să ajung pe insula Spinalonga pentru ca să-mi dau seama că totuși lumea se poate ajuta reciproc în permanență,fără a aștepta ceva în schimb,sau poate nu.

Tot astăzi am descoperit că vântul vorbește.În timp ce conduceam,am lăsat geamul deschis,și am închis muzica.Am ascultat.M-a implorat să mă relaxez,dar nu puteam,eram prea încordată.
Nescriind,uit defapt ce înseamnă să scrii.Nu e ca și cum te-ai așeza într-o seară obișnuită și ai începe să tapezi,nu,e vorba de suflet și de tine.Când sufletul are ceva de zis,atunci tu începi să scrii.Mă încâlcesc deseori în cuvinte,e ca și cum aș zice prima oară o poezie pe scenă,în fața școlii,sau ca și cum aș încerca să explic cât de mult am fost îndrăgostită,nu mi-aș aduna cuvintele într-o ladă,ca să pot merge cu ea în câmp să adun flori galbene. Mi se întâmplă atât de des să am multe de spus,și să-mi fugă gândurile,să se joace cu mine,dar au voie,eu sunt mama lor.

"[...]
Nu-i clar și plin de sinonime
Îmi par cuvintele cuvintele cu sens
Azi,eu cad de la înățime
Și tu iei pe contrasens."

Nu vreau să pierd absolut nimic din tine.

-Frumos portret.
-Mulțumesc mult.
-Cine e?
-Tu,tu,întotdeauna ai fost doar tu!

Îmi doresc această scriere să nu treacă pe lângă ochii tăi,să nu fiu frunza care a zburat deasupra capului tău în această toamnă,vreau să fiu zăpada care o aștepți atât de mult în această iarnă caldă.
Știi că fiecare sărut și atingere trebuie să aibă o topică?Care topică? Evident că a îmbrățisărilor noastre.Oare fiorii tot au cuvinte?Mi-aș dori să da!Mi-aș dori ca la fiecare respirație adâncă din sufletul meu tu să ai fiori,ca la fiecare privire tu să simți cum curge prin tine cea mai pură apă,ca la fiecare sărut să simți cum cad stele și să reușești să-ți pui milioane de dorințe.Care se îndeplinesc evident.Nu râde te rog mult,știi că deseori vorbesc metaforic,însă aici mă vezi pe mine și mă cunoști cel mai bine,fix în momentul în care încep să-mi pierd cumpătul.Atâtea dublicate de personalități mi-am proiectat încât acum nu mai știu în ce spectacol aș mai vrea să joc,și aparent mi-am pierdut fața adevărată și am ales prea multe măști.Știu că nu prea ai să înțelegi,dar am încercat constant să fiu în mai multe locuri deodată,și totuși,în final,tot acasă mă trage sufletul.Dar oare unde sunt acasă?
Permite-mi să evadez,oriunde.În altă lume,pe altă Planetă,oriunde cred că m-aș simți în siguranță decât pe Pământ.Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață cu priveliștea oceanului,cu liniștea mea interioară,cu mirosul dulce de cafea și pliculețe de zahăr.
Vreau să-mi scald trupul în apa sărată,ca să-mi simt durerile,rănile deschise,și să stau atât de mult,până ce am să mă vindec de toate.Nu vreau să crezi că cineva m-a făcut să mă simt așa,eu am ales să ajung aici.Am ales să ajut,să uit,să cad,dar să nu plec niciodată.Știi extrem de bine că plec de acolo de unde nu mai sunt așteptată și unde nu mai sunt dorită de mult timp.Timpul ăstă...
Mama mă întrebase dacă timpul mă ajută să mă vindec sau nu,și i-am zis că nu țin cont de fuga timpului ci de fuga schimbărilor ce se produc în mine.Mai poți?Mă mai asculți,sau doar mă auzi?
Când am să realizez câte greșeli am făcut,te rog mult,cel care decide destinul meu,lasă-mă să simt toată durerea care a fost provocată de către mine.M-aș întoarce într-un infinit,de liniște și miros de ceai de mentă.M-aș întoarce într-o căldură eternă,într-o pernă atât de pufoasă,și într-un pat alb.Dar până când am să inchid muzica,și am să meditez...la călătorii în interiorul meu.

-De ce eu?
-Simt că tu ai fost cea mai mare greșeală,dar cea mai plăcută alegere.

Tic Tac.

Astăzi am să-mi îmbrac cea mai frumoasă rochie care o am,neagră.Am să-mi încalț cei mai înalți pantofi,și am să-mi pun cei mai scumpi cercei,care tu nu ți-ai putea permite vreodată să mii cumperi.Am să-mi i-au cel mai roșu luci de buze.
Tu,tu ai să îmbraci costumul tău,deși îl urăști foarte mult.Ai să-ți calci cu acuratețe cămașa albă și ai să-ți pui cravata neagră,cea care ți-am facut-o cadou ieri,de aniversare.Ai să-ți legi cu disperare șireturile de la pantofi și cu grijă ai să te parfumezi.
Azi noi doi mergem la o piesă de teatru.A fost alegerea mea.Teatru Geneza Art,piesa Invitație la Vals,ora 19:00.Ai să vii să mă i-ai de acasă,ceea ce-mi dorisem atât de mult.Ai să-mi dăruiești cele mai frumoase lalele,violete.Vei zâmbi,pentru că așa îmi doresc eu.O să ascultăm Son Lux în drum spre teatru și o să fim priviți de toată lumea.Doi îndrăgostiți,două persoane elegante într-un Audi stau la semafor și zâmbesc.Atât de patetic totuși.
Ai să mă lași să cobor din mașină cu dispreț,să-mi deschizi ușa și să-mi dau părul drept pe spate.Îmi cumperi o cafea și intrăm în sală.Mă ajuți cu grijă să mă așez și te asiguri că nu-mi este nici prea cald și nici prea frig.Trei ore și treizeci de minute a durat piesa,ore în care eu am plâns și am râs de amintiri.Minute în care eu mi-am imaginat cartea mea preferata din nou,mi-am proiectat-o într-un spectacol minunat.Secunde în care am meditat,în care te-am analizat,în care te-am dorit enorm...
După spectacol m-ai învitat la o cină în cel mai scump restaurant.Ai comandat cel mai bun vin roșu dulce,evident,pentru că urăsc vinul sec.M-ai îndulcit cu cel mai bun desert din viața mea,și m-ai lăsat să mă simt cea mai dorită femeie din tot Universul.Nu m-ai sărutat,nu au fost atingeri în plus,doar priviri,apăsate și dure.Ai achitat tu totul și m-ai urcat înapoi în mașină.Atunci eu am început din nou să plâng,de fericire,îmi dorisem atât de mult această seară,și însfârșit suntem aici.
Am mers în centrul Pământului,în nucleu,am coborât din mașină și ți-am zis:
-Astăzi ai îmbrăcat cele mai frumoase haine din garderoba ta,pentru a pleca frumos din viața mea.Ai fost la nivel,acum te rog să închizi ușa și să pleci.
-Dar,nu vreau.
-Eu nu te-am întrebat dacă vreai sau nu.Eu ți-am ordonat,să pleci!
-Sigur vreai asta?O i-au în serios,nu ca pe o glumă,știi despre asta.
-Știu,stau prost la capitolul Glume.
-Bine,fie cum vreai tu.Altceva?
-Altceva?
Mi-ai tot deshis și închis ușa constant,dar ai înțeles rugămintea mea,fără ca să știi motivele măcar.Nu ai vrut să afli că am vrut să lupți.Pentru mine..

....azi vreau să te îmbraci cu cele mai frumoase haine pentru că o să ieși din viața mea..

Rămîn datoare cu o dorință.

-Beai cafea?

-Nu.

-Cum nu,daca acum ții în mînă o ceașcă cu cafea?

-Eu nu o beau pur și simplu,cafeaua se servește cu plăcere.

Nuștiu de ce anume am început să discut despre cafea,defapt știu,dar am să ascund asta pînă la finalul textului.

Doresc să-mi beau cafeaua cu caramelă în fiecare dimineață,alături de tine.

Doresc să-mi beau cafeaua cu cocos atunci cînd sunt tristă,cu tine.

Doresc să-mi beau cafeaua cu lapte atunci cînd primesc o veste bună,cu tine.

Doresc să-mi beau cafeaua cu patru linguri de zahăr,pentru că îți place ție.

Cafeaua nu e un simplu lichid,e un sentiment turnat în cană.

Zău că nu știu,dacă vreai și tu să împarți aceeași cafea cu mine.

Am folosit de atîtea ori cuvîntul cafea,că o să vreau de azi înainte să-i simt doar mirosul.

Vreau să ne dăm întîlnire în Armonie,dintre două trupuri putred de frumoase și ochi triști după trei nopți nedormite.Știu că ai o problemă cu cifra trei sau patru.Mie cifra trei îmi aduce noroc,așa că iartă-mă dacă am să te rog să trăiești doar trei vieți.Trei vieți de fericire,atîta tot,și dacă ai să decizi că vreai să o trăiești și pe a patra,îmi pare rău,dar fix atunci am să mă transform în valurile oceanului în care te vei arunca atunci cînd ai să înțelegi că am dispărut din viața ta.Nu-ți promit veșnicia cu mine,nu-ți pot promite absolut nimic,am să aștept să văd unde ajungi tu pentru mine.Pe lîngă toate nu dispun de nici un telefon teleportat din viitor,dar aș suna.Aș suna să ofer o singură întrebare:El o să fie acolo?
Mi-au devenit atît de scurte ideile și gîndurile că am senzația că am să dau faliment într-o zi.Am să merg la magazin și am să-mi vînd plămînii pentru un text de zece rînduri.Și vînzătoarea nu o să-mi primească plămînii,o să-mi ceară inima de vînzare,și atunci,ce fac eu?
Am să trec și pe la alte magazine să văd dacă cineva totuși îmi primește plămînii de vînzare,pentru un text,ca să finisez și eu cu foile mele destrămate.Și iată-mă,fără plămîni,dar totuși cu un text construit și depășit de așteptările mele.Mă primești așa?Îmi oferi o singuranță că am să mai pot respira?
nu..sau...da
Dacă da,atunci mîine dimineață bea cu mine cea mai bună cafea din viața ta.
Dacă nu,atunci te aștept peste șase luni să citești ce am mai scris.
Păi da sau nu?

Mai greșesc nuștiu pentru a cîta oară,ca să aștept un răspuns.