Femeia.

 "- Eu ți-am zis o dată, femeia este deosebită prin toate laturile ei, și tu nu m-ai auzit!"

Mă îndrăgostesc zilnic de același zâmbet, și o privesc nemilos în fiecare dimineață. Aș vrea să o beau, la fel de pofticios și somnoros cum îmi savurez cafeaua în fiecare zi. 

Admirația ajunge la un nivel suprem când multitudinea de emoții se adună într-un singur om. Și știu cu siguranță că nu îmi ajunge o singură viață să o iubesc, mai am nevoie de o sută. 

Îmi bat tobele în piele de fiecare dată când o cuprind, și simt cum îmi înfloresc brațele în brațele ei. 

Femeia este sufletul nemărginit și nesfârșit, dar nu mulți înțeleg și văd asta. 

Sunt norocosul care am înțeles acest detaliu și vreau să trăiesc fiecare milisecundă în aceste idei. Iubește-mă femeie!  Te rog!

Iubește-mă neînsetată și oferă-mi TOTUL tău!

"- Și cum ai ajuns la acest nivel de percepție?"

Simplu, am început să o privesc dincolo de tipare, departe de lume și departe de exterior, am pătruns direct în interior și am văzut ce se ascunde. 

Atunci ea a înflorit! Nu-ți poți imagina ce frumusețe iese dintr-o femeie care înflorește!

Nu se compară cu nici o lalea, floare de lotus sau orhidee, e specie negăsită de plantă. 

"- Și ea te iubește la fel?"

Nu știu, și nici nu aș vrea să știu. Vreau ca ea să simtă iubirea ce i-o port. 

Îmi aprind țigara și trag nemilos din ea, nu din țigară!

Fiecare fum mi se pare mai gustos și mai gustos și nu aș vrea să se termine acest moment, infinitul îmi este dorința. Dar unde să îl găsesc? NICIUNDE.

Nu există infinitul lângă o femeie ca ea, există o altă formă de viață, fără margini. 

Nu mi te imaginez altfel, în alte brațe, zâmbind pentru altcineva, ești A MEA în toate formele. 

Posesivitatea și-a luat avânt în fața mea, și nu mai am cale de întoarcere. 

TE ROG SĂ FII A MEA pentru cât se poate! De dorit să se poată cât mai mult!

Mai ai ceva de întrebat? 

"- Nu azi, o să te sun mâine pe la 4 dimineața să te întreb! 

- Ce să mai întrebi? 

- Dacă vreai să citim împreună. 

- Despre ce?

- Despre iubire."

07.06.2022

 Când ochii își caută privirea, nu personală, ci exterioară...

Doi ochi căprui în unison, privesc tiptil în zare. Bătăi în ușă nebunatice cu zgomot și pline de putere, iar după ușă nu răspunde nimeni. 

- Alo, Ana? Mă auzi? Primește-mă la tine în suflet!

Iar după geamuri, nu răspunde nimeni. Stă pe jos în baltă, un micuț omuleț speriat, nedumerit, pierdut și singuratic. 

M-am întrebat de multe ori de unde vine acest suflet îndurerat, câte drumuri a parcurs și câte gări au auzit lacrimile. Au rămas îndurerate în suspans, genunchii amorțiți și inima de piatră. Fluturii și-au luat concediu, și au scris scrisori de adio!

.....Adio, dragă Ană!...

Îmi clocotesc la răsărit durerile, și îți vine să nu mai vorbești, că oricum nu te ascultă...

Fricile se dezmorțesc, câteodată mult prea mult, atât de mult că mușcă nemilos din piele. Mușcăturile se transformă în vânătăi, iar vânătăile în răni adânci.

............

Învățămintele nu le posed din cunoștințe, ci din trăirile și încercările vieții. 

It takes time.

 "Am un calendar la masa de lucru, pe care vreau să îl ard. "

Așa am dorit să încep textul de azi, dar nu aș fi eu dacă nu aș schimba totul în ultimul moment...

Totuși, chiar am un calendar pe masa de lucru, pe care vreau să îl ard. Nu mai vreau să știu ce dată este, câte zile mai sunt până la vară și când e ziua de naștere, a nu știu cui, nu mai vreau.

Tare mult îmi doresc să mă pot bucura aici și acum, de orice secundă. Și pe toate vreau să le petrec cu tine.

Tot azi am simțit cea mai mare nevoie de până acum, de a te îmbrățișa, deci nu ai idee cat de mult îmi doresc să îți simt brațele care mă strâng strâns și se leagă în jurul meu. 

- Ce? Gata? Atât ai de zis pentru azi?

-Probabil, deși am multe de zis, zilnic.

M-am așezat pe scaun, mi-am îndreptat privirea spre dreapta, spre geamul care duce spre stradă și am început liniștită să privesc afară. Iar o mașină parcată în poartă, zăpada practic topită, doi fumează, și ochii mei se întristează. Nu am mai vâzut atâta singurătate și tristețe într-o singură ogradă.....am devenit o altă specie de oameni, și mii frică să mă gândesc cum o să fim în viitor.

- 3 clienți mi-o urlat azi în telefon și alta de la poștă....

- Și ce ai făcut?

-Am zâmbit, azi eu îs cea deprimată.

Și nu mai există liniște în viețile noastre, sau cel puțin așa cred acum, mi-ar plăcea să mă greșesc. 

Nesupus nici unei condiții.

După primul pahar mi s-a făcut mai ușor pe suflet. 

-Știi mie îmi plac mirosurile. Mirosul de vin abia turnat în pahar, mirosul Tău, mirosul de mentă, mirosul de iarnă. Atunci când ieși iarna afară la balcon în chiloți și miroase a iarnă,dar iarna nu mai vine. Și tu, ce miros adori?

-Ador mirosul sărutului tău. 

-Dar, săruturile nu au miros. 

-Oare?

Știi că îmi place această întrebare, după stai la dubii foarte mult. Începi să îți aduci aminte ce ai zis două minute în urmă, două zile, două săptămâni, două luni, doi ani și te oprești fix în secunda în care ai zis "vreau să fiu aici". Aici sau acolo? Nu înțeleg.

Aici, oriunde ai fi.

Vreau să fiu clepsidra vieții tale, mereu să mă opresc în același moment, atunci când mă iubești. Și să mă înjuri, că nu-ți dau voie să trăiești. Și nu te voi lăsa. Nu există viață lângă mine. Există un alt nivel de existență, dacă nu ai înțeles, îmi pare rău. 

Atunci când am ajuns la sensul giratoriu al vieții mele, m-ai întrebat la ce mă gândesc. Întotdeauna mii greu să răspund la această întrebare, de parcă nu pot să îmi aduc aminte, deși știu la ce mă gândesc, nu pot formula, sau mii frică. Mii frică să îți zic că îți simt mirosul pretutindeni. Că sunt nebună, că nu ai să mă crezi. Că în brațele tale există o formă de fericire anormală. Că ori de câte ori mă săruți îmi adaug în dorință. Nu ai să mă crezi, sau ai să mă crezi nebună. Dar, eu chiar sunt. 

M-am așezat la masa unde stătea buchetul imens cu lalele, mi-ai făcut o cafea. 

-Vreai lapte?

-Nu.

-Zahăr?

-Nu.

-De ce?

-Pentru că tu ești mai dulce.

Și am început să sper, să am o speranță de iubire necondiționată. Că am meritul de a fi iubită pe un alt Univers. 

"Hai să nu mai jucăm, 

Hai să nu mai jucăm teatru

Hai să lăsăm deoparte orice program,

Ne lipsim și de psihiatru?"

Sunt aici.

"-Ține,pentru tine tot ce îți dorești.
-Chiar tot?
I-am zâmbit și mi-au trecut fiori.
-Absolut tot."
Și când am zis asta chiar nu am glumit,mi-a venit din suflet,o dată cu taifunul emoțiilor care le am față de tine.Dar,nu le am doar în față,sunt și în spate,și în părți,și oriunde.
Vreau să știu în cele mai mici detalii,cum mă privești tu. Vreau să știu în ce culori apar în fața ta,și cum arată absența mea. Vreau să știu cât de tare te irit când fac ceva ce nu-ți place,și cât de mult mă iubești când îți gătesc clătite.
Eu știu doar că orice zâmbet al tău mă face să nu-mi pierd speranța,speranța că am un sens aici pe Pământ,că am cel mai mare noroc în viață,să fiu privitoarea unui zâmbet ideal.
Da totuși vreau să te întreb,în ce se ascunde fericirea ta?
Să știi că ai o tăcere distrugătoare,când tu taci,strigă totul în jur,pentru că tu nu te auzi. Tu te temi de fierbinte,dar singur pe mine mă arzi,mi-o arzi în necunoaștere și în ghicitori.
Pe lângă toate aceste momente,vreau sa te implor sa nu ma dezamăgești,niciodată! Dezamăgirile dor și slăbesc,iar eu nu mai vreau sa cad. Fii aici atât cât poți,și dacă nu mai poți,te rog sa mai poți un pic,pentru noi.
Săptămâna asta în timp ce stăteam la masă,te-am rugat să mă ții de mâini,ca să țin minte acest moment. Tu,în fața mea,privindu-mă și apoi alungându-ți privirea la plimbare. Iar eu tot rămânând acolo,cu ochii pe tine.Nu știu dacă știi,dar nu-mi pot lua ochii de la tine,îmi place pur și simplu să te privesc,și să-mi șoptesc în cap,cuvinte care aș vrea să le auzi:Te rog nu pleca niciodată.
Mi-am dorit de fiecare să-ți pot deschide capul și să fac ravagii în sertarele tale. Conceptul meu despre creier a fost mereu la fel:avem în cap o cameră,sau o casă mare,cum vreai tu;pe canapele stau cele mai importante persoane din viața noastră,sau mai probabil persoanele cărora le dăm voie să ne privească așa cum suntem;și apoi în jur sunt multe dulapuri cu informațiile care le păstrăm și cele care vor merge spre ardere. Păi uite,eu vreau să-mi așez în capul tău o canapea și să mă apuc să citesc. Să citesc din sertare.
"-Și ce culoare la canapea îți dorești?
-Păi,până nu îmi vei permite,nu vei afla.
-Mi-aș dori să fie albastră,ca ochii tăi iubitori..."

Acum.

"Mi-am cumpărat o carte,de fapt nu,am primit-o în dar. Sau nu știu,încă nu m-am decis sub ce formă a ajuns această carte la mine. Ideea este că doar o am sau despre cărți nu putem spune că "le avem"? Nu avea nici un titlu,doar coperta din piele cafenie. Un cafeniu frumos,care îți fura instant atenția. Așa am căzut și eu în capcană,de copertă de fapt. Și cum se zice acolo? Nu judeca cartea după copertă? Ei,eu nici nu am vrut,conta mult ce am să citesc în interior. Am citit numele autorului,a redacției și atât,altceva nu am mai primit nimic din informația despre carte. Am intrat greu în sens,de parcă nu înțelegeam nimic din ce citeam și reveneam iar și iar la fiecare propoziție. Am intrat la un moment dat în ritm,într-un ritm de vals. Într-un ritm de vals liniștit,care mi-a adus emoții. Mi-a adus tremuratul sub piele și căldura din suflet. Dar recunosc,mai grea carte de înțeles nu am mai văzut. Trebuia să deschid dicționare,să învăț limbi noi,să descifrez sensuri ca să ajung unde trebuie. Mii greu pur și simplu să înțeleg.
-Și ce faci mai departe? Lași cartea?
-Evident că nu.
-Păi la ce bun dacă nu o înțelegi?
-Pentru că toate lucrurile greu de citit,ascund o comoară.
Și această comoară mi-o doresc chiar eu. Cumva mă cheamă.
Realizez frica,o simt cum aleargă după mine,însă eu,nu am să mă opresc. Oricine ar încerca să mă ajungă,nu va putea,eu nu mă dau bătută.
-Bine,bine,dar câte pagini are?
-Nu știu?
-Cum adică? Nu are o ultimă pagină?
-Nu. Și chiar realizam asta. Nu este un sfârșit. Ce iubesc eu,nu are sfârșit.

Și nici măcar nu vorbeam despre cărți,iubire!"

Ochii privitorului.

Undeva am așteptat asta,am așteptat să am puterea să îmi deschid ușa. Ușa sufletului mai exact. Ușă pe care nu am putut să o deschid. Am deschis-o încet și am așteptat să văd ce se va întâmpla. Îmi era frică,recunosc,dar nu frica care mă făcea să vreau să îmi închid ușa,ci frica care mă făcea să îmi dau interesul.
Azi vorbesc despre 8 sau opt,sau sunt la fel?
Azi vorbesc despre un 8 sau opt frumos. Cumva îl voi întoarce,nu vreau să discut despre opt în starea asta ci despre un 8 întors. Întors pe două parți diferite,dreapta și stânga,care formează un infinit.
Ca să discut despre infinit,am deschis DEX-ul:care nu are margini,limite;nesfărșit,nemărginit. Uite asta mă preocupă,nesfârșitul. Nesfârșitul emoțiilor,a sentimentelor,a trăirilor și a tuturor zâmbetelor mele care au continuat să fie de când,știu de când.
M-am așezat,și am ascultat,efectiv mi-am lăsat timp să te ascult,pe tine. Sufletul meu. Și chiar țin să îmi cer iertare că atâta timp nu te-am auzit,că te-am negat,că te-am înjurat,că am ales să mă întorc cu spatele la tine,să nu îți mai aduc flori și chiar să uit de tine. Tu ai încercat să urli,să ajungi la mine,dar eu nu te-am ascultat.
M-am închinat,chiar am făcut-o când am început să simt,când am început să înțeleg că tu contezi,că ești acolo pentru ca eu să fiu vie,nu moartă. Deși aparent arătam chiar vie,în interior a murit fotograful,apoi scriitoarea și urma și liniștea din mine să își piardă din culoare. Eram în așteptarea unui sfârșit tragic,chiar eram,dar am decis să te deschid.
Mi-am strâns părul și am făcut un pas.
-Salut,mă primești?
-Unde?
-Cum unde?În viața ta.
.....
-Păi?Mă primești?
"Încă un pahar,te rog să rămâi aici și să vorbești cu mine.Sau măcar să mă asculți"
Am dus lipsă,o lispă morbidă de ascultare.Un amalgam de gânduri care se urcau prin copaci și scuturau frunzele toamna. Ai aboservat tu vreodată cât de melancolic cad frunzele toamna?
Mi se părea mereu că se sacrifică pentru dragostea cu pământul,că de acolo au pornit și tot acolo ajung. Și apoi se aștern,ca într-un pat pufos și se iubesc,se iubesc necondiționat.
După al doilea pas,m-am așezat jos,și m-am uitat în sus,am vorbit cu Luna și stelele despre tine,iar ele mi-au zâmbit,mi-au acceptat ideile și gândurile,ca și cum mi-au dat acordul de zbor,în traiectoria directă spre inima ta.
Pasul trei a fost mai greu,am o problemă minoră cu cifra trei,mă tot împinge când ceva nu merge bine,dar nu întotdeauna îmi dau seama despre acest lucru. Și mă enervez pe ea,fără a înțelege că de fapt vrea să mă trezească și să îmi facă o cafea.
Urma să mă îndrept spre pasul patru,care îmi oferea pe tavă meditații,dure. Le-am ignorat inițial,dar m-am conformat situației și am deschis cartea din fața mea. Am citit-o și am închis-o,dar am să revin la ea.
Pașii cinci și șașe m-au descălțat,mi-au aranjat pantofii frumos la intrare,nu pentru a pleca,dar pentru a rămâne. Prostesc mod de a lăsa încălțământea cuiva la intrare,stai la dubii dacă rămâi azi sau pleci,să fi fost după voia mea,îmi luam pantofii cu mine lângă pat,să fiu sigură că mai am o șansă pentru ziua de mâine.
Iar tu șapte,mă așteptai? Chiar dacă nu,eu am sosit. Nu am multe bagaje,am venit cu mâinile curate. Le-am spălat de atâtea ori până a intra la tine în birou,că m-ar invidia și cele mai nebune persoane după curățenie. Nu te-am atins,am așteptat permisiunea ta de a putea să mă ating de ceva.
Tu,Doamne tu,optul puternic și chiar plin de infinit. Stai întins acolo în pacea ta,îți promit să nu te deranjeze nimeni. Îți promit demonstrații de dragoste,dar nu siropoase. Îți promit adevărul pur,ca apa din izvor.
-Acum mă lași să intru in viața ta?

Am mângâiat lumea prin pielea ta,pentru că tu însemni un întreg Univers.