Despre conținut-nici un cuvînt!

Boschetarul care a stat la masă cu vraciul Wilczur spunea:"Dacă dorești maestro să afli cum arată cu adevărat o damă elegantă,poți s-o  vezi  în baie pe gaura cheii.Constați,să zicem,dacă are sînii uzați și coapsele subțiri.Afli ceva nou despre ea.Dar despre esența ei tot nu știi nimic.Chiar și atunci cînd e singură și își scoate costumul pe care l-a îmbrăcat totdeauna pentru tine,sub el mai are unul,pe care nu-l scoate niciodată."
Firește,sunt clipe cînd poți privi pe cineva prin mînecă sau pe sub guler.Acestea sunt momente catastrofale.Costumul se rupe,plesnește,apar fisuri și crăpături.Ce păcat,cît de anormal.Să nu cunoști femeia chiar dacă o știi din cap pînă în picioare,pînă la cele mai mici fire de păr brunet.
Virgina Woolf susține că în cea mai mare parte a istoriei,Anonimul era femeia.
Crud,dar al naibii de frumos.
Iar eu sunt sigură că totuși poți să o cunoști.Cum?Greu,dar vei primi un surplus infinit de endorfine de fericire.
Lasă mîna să vibreze în fiecare vorbă a ei,și clipește cînd te privește.Modeleaz-o în capul tău,în mii și mii de poziții și idei,fă-o să deseneze de beautitudine în fața ta.Fă o hartă a tuturor colțurilor unde ai sărutat-o și vezi dacă mereu a fost momentul potrivit.
Ca să o poți simți,trăiește ca și ea,bea din cana ei,citește cu ea același roman,și ascultă aceiași muzică după care adoarme în fiecare noapte.În valurile în care ea nu rezistă,ajut-o să se ridice și să înoate mai departe ca o sirenă grațioasă în poveștile tale din copilărie.Ca să îi trezești focul interior,iubește ochii ei noaptea.
Ca să îi percepi lumea,nu asculta cu urechile ci doar privește cum îți face cafea dis-de-dimineață,iar atunci cînd începe a plînge pentru că nu îi reușește ceva,demonstreazăi că pentru tine ea face totul perfect.
Aratăi că poți face furtună din soarele ce-i arde în ochi,și va fi lîngă tine cea mai blîndă pisică gri.
Fă expediții pea ea,pe locurile cele mai ascunse care le posedă,și sărută-i gîtul de cîte ori va fi enervată pe tine.
Cunoaște femeia care stă alături și te iubește,demontrează-i că pentru tine nu contează altcineva decît ea,și atunci cuptorul cu endorfine va coace o stare de mulțumire sufletească.
Și nu uita niciodată,femeia e ca înghețata,dacă nu o mănînci repede,ea se topește!

Butterfly Effect

De curînd-propriile sentimente
Zboară într-un mic avion
Iar din cauza unor tragice momente
El se transformă într-un bilion,
De trăiri,lacrimi și ipocrite elemente
Și aici,sentimentele devin brusc,un milion.


Și mi s-ar reproșa cu ușurință
Că s-a prăbușit pe-o aripă
Fără nici o dorință
Să fie ajutată de acea cutie neagră
Plină de spectatori,victime și curioși
În colțul căruia,se roagă niște credincioși.

E bizar cum nu pot controla
Nici 1 % din viața mea
Cum în fiecare clipă,mi se întîmplă ceva
Echivalent cu toată lumea.
Orice te poate schimba,și doar iubirea
Îți distruge mintea.

Dincolo de granița mea.

-Salut!
-Bună seara!
-Tu ești bună,nu seara.
Cred că oglinda amestecă prea multe personalități de o dată,și nu-mi arată fața mea.Îmi privesc chipul,care totuși nu e al meu,și văd acolo multe gloanțe lipite de piele.Îmi regăsesc deodată ticul nervos a ochilor mei în momentele în care te văd,și vreau să plec.Adică ieșirea din cutia mea personală,și zburdatul prin lume.
Vezi acolo pe partea stîngă mi se preling creții umpluți de fum,și ochii curg niște sentimente albastre.
Locuiesc într-o cameră aglomerată,nu de mobilă,ci de o trăire anormală și gravitatea care nu e chiar corectă cu mine.Și iar oglinda mă presează.Părul tot mai ciufulit,și în piersicul de primăvară regăsesc niște bucăți mari de căpșună ce radiază de după soare,doi ochi,două urechi,și un singur suflet.Cuvinte inexistente.Cred că-mi trebuie cheia libertății umane.De ce nu?O cheie,fiind codul unei uși mari și incolore,și înăuntrul ei,niște vise transportate prin tren de mine,și posibilitățile care mi le prestează viața.Cărțile din acea cameră se prăbușesc peste mine,și dau de cartea lui Drumeș:Invitații la vals.Un amor siropos și niște acțiuni cumpărate de la magazinul de la colț.Întunericul îmi ascunde chipul și iar îmi pierd statura,greutatea și capacitățile imaginare de a cînta.Nimeni nu știe cît e de greu să-ți privești moartea prin întuneric,să-i atingi mantaua neagră și să-i apeși ochii verzi.Îmi recunosc scrisul pe fruntea ei,și înțeleg că voi fi următoarea.Sunt flămîndă,de un Univers sărac,și un dușman ce-mi respiră în ureche.Ciudat,nu mai simt nimic,îmi vine doar o afecțiune cotidiană,și un aer puturos de benzină de ieri.Îmi măsor fericirea,și cred că nu voi găsi o măsură atît de mică pentru a calcula "elasticitatea" ei.Hotărăsc să privesc în jur la moartea mea,ea rîde.Are niște dinți din aur și un zîmbet fals și ironic de un animal fioros.Capsez ochii în mîinile reci,și stau neclintită în colțul vieții mele.Mă strădui să țin un echilibru,și să mă balansez ușor prin cap.Îmi așez firele de creți printre coloana spatelui și mă înfierbînd,înțelegînd că dușmanul mi-e prieten,și prietenul îmi cam devine dușman.Bun venit pe o hîrtie de carton albă,hai să zburăm!
Nu visez acuma,plîng în imagini și scriu pe foaie tot ce mi-a plăcut pînă acuma și cu ce am greșit,să mă căiesc înainte de supunerea mea către Nimic!Și dacă aș fi fost un Geniu?Aș fi trăit alături de niște companii bogate și aș semna contracte,transformînd semnătura mea într-o scriere valoroasă de miliarde de dolari falși.Un costum călcat de dimineață cu un miros atent de cafea și suprapunerea unui Miss Cherie,cochet.Părul strîns și niște fire atîrnate pe fața obosită și chinuită de dușman.Marele meci,o lovitură laterală direct în suflet,Gollll!
Cînd viața aleargă nebună prin fața ochilor,eu vreau să desenez,o căprioară,calmă și cu ochii triști.Una care stă alături de un rîu rece și cristalin de ora 5.O căprioară specială,care nu poate fi vînată,și care fuge din mîna dușmanului.
Mai am 10 cm și ajung la Moarte.
Eram mai fericită atunci și chiar mă simțeam mai tînără,de ce nu?Înainte de punctualitate eu ar trebui să mă gîndesc ce lăs aici,defapt nimic,niște poezii scrise și o carte care tare aș fi vrut s-o termin.Exact,niște săruturi șterse și idei destul de amoroase la un ceai de mentă.
Hai mai am 5 cm,ce mai gîndești?
Amintiri.Le-aș culca acuma pe toate,asortîndu-le după niște perne și plapume frumos desenate și m-aș culca lîngă ele,dar destul de departe,ca să nu-mi sară peste cap în timp ce visez.
Bună,Sunt eu dușmanul tău!
Un moment surprind în această secundă,naivitatea.

-De ce nu dormi?
-Îmi aștept sentimentele.
-Pentru ce?
-Ca să adoarmă primele.

Niciodată.Nicicînd.

Îmi ard fiecare picătură din ochii mei pe obrazul fierbinte de frică.Mă tem.De atîta timp nu te-am vegheat cum dormi,defapt niciodată nu făcusem asta.Mă simt vinovată în fiecare noapte că sunt egoistă și nu te lăs să vii.Am avut dorința să dorm singură,și nu-mi pot explica de ce.Dormeam plîngînd și dimineața oricum alergam spre patul tău.
Cum crezi te-am iubit?Tu,taci.Tu nu ai răspuns.
E cert,te-am iubit,doar că nu ți-am zis despre asa niciodată,îmi plăcea mai mult să-ți arăt asta decît să vorbesc îndodii.Mă certai pentru că fumam,ma-m dezis și totuși duc dorul de acel fum energic.
Mi-am îndoiat în buzunarul de la blugii rupți niște foi pe care am scris toate dorinețele mele,și am pierdut foaia,a zburat.Eu am rămas fără dorințe și vise,iar viața fără dorințe nu e viață.Eu am rămas fără viață.
Construiesc personaje care să joace în filmul meu,și mă joc cu ele cum văd eu mai bine scenariul.Poveste de dragoste,dramă,iubire și o clipă de tristețe,am uitat de mine.Eu cine sunt în acest film?Astăzi,acest moment,cînd mă recompun din miliarde de lacrimi și le lipesc cu clei înapoi în ochi,direct în ochii simpli de albastru marin.E tot mai rece,mi-e tot mai frig.Îți sărut mortal gîtul,și îți flutur firele de păr în diferite direcții.
Femeia frumoasă.Detest ideea că e atît de greu să zici Te iubesc.Luna asta Decembrie care te freacă cu mii și mici gînduri care nu mai trebuie să-ți măture resturile din urna ta umplută.Cum trăiesc oamenii fericiți,cine contruiește pentru ei succesul?Poate acel cineva îmi construiește și mie un castel?
A iubi,înseamnă a fi capsat în foaia dragostei încă o dată și să fii acolo îtr-un portret colorat și un pic cam trist.Și totuși cum se reține iubirea de durată,poate capsatorul de data asta a fost mult mai tare?Care-i ideea?
Eu am fost,și poate nu voi fi mereu alipită de săruturi,de frumusețe și cuvinte dulci,vreau realitate,să-mi zici direct ce simți nu să aștept pînă la 3 noaptea cuvintele de noapte bună și să umplu coridorul de fum,care tu îl iubeai enorm.
-Ana,tu ești mai stranie decît am crezut eu.
-Ei și te crezc,puțin mă știi.
-Mi deajuns.
-Nimic nu e deajuns pentru un om nesătul ca tine.
-Sunt sătul.
-Crezi?Uite-te la buzele mele,ce simți?
-Vreau să le sărut etern.
-Vezi,ești înfometat,altfel îmi ziceai că vrei să le tai pînă la carne.
-Nu pot zice asta despre ele.
-De ce?Eu aș vrea să-ți umplu buzele de sînge,să le tai în durere.
-De ce?
-Pentru că au fost sărutate de altcineva.
Aici s-a stricat oglinda către subconștient și a apărut fără nici un motiv vina.Vina că eu despre asta știu,și că nu tu ai fost cel care mi-a zis,și am închis ochii ca să privesc acest portret.Era brunetă,cu un păr mai scurt ca al meu,drept și niște ochi mari și șireți ca la vulpe.Eu sunt doar o dulce ivire de fantomă care îți respira în inimă atunci cînd îi atingeai încet talia,și o doreai,ce te mustră conștiința?
-De unde știi?
-V-am văzut frumoșilor.
-Ana,nu e ceea ce crezi.
-Eu nimic nu cred,cred că o meriți dacă totuși ai făcut așa o alegere.
-Dar,eu nu o iubesc,te iubesc pe tine.
-Nu contează asta,contează că ai cheltuit un sfînt sărut pe altcineva,nu pe mine.
-Iartă-mă.
-Niciodată.Săruturile nu se iartă.

Consumarea devine dependență.

Am tupeul ca seara după ceaiul de mentă să mă îmbrac în preferata ta cămașă albastru bleu-marin.Chiar dacă în cămașa asta în fiecare zi tu te prezinți în fața directorului,eu dorm în ea.
Am tupeul să-mi lăs părul creț pe spate,în timp ce tu-mi numeri instructiv,fiecare linie de piele de pe gît.
Am tupeul să lăs parfum pe perna mea,ca dimineața plecînd să pregătesc micul dejun,tu să rămîi ademenit de mirosul unic de caramel.Nu-mi aduc aminte dimineața în care nu erai așa de nebun,și în care nu ai întîrziat la servici,pentru a mai sta în preajma mea.Ție îți plăceau picioarele mele care se clătineau domol pe fonul unei piese line,și sincere,dis-de-dimineață.În timp ce eu privesc pe geam prima ninsoare,tu-mi dezbraci încet cămașa,pentru a pleca,iar eu rămîn în claritatea vîntului și peisajului de afară.M-am înbinat cu aerul și am început a zbura prin oraș.Pe îndelete.Te apleci la urechea mea și-mi zici cuvinte dulci,ca să nu mă leși înfometată de vorbe în timpul zilei,și închizi ușa admirativ.Aici.Rămîn eu.Parfumul meu.Iar tu nu.
Mi-am dat seama că am înebunit,că visez amintiri și consum substanțe interzise de lege.Din cauza neliniștei mi se scurge în păr fum de țigară.Îmi clatin din nou creții prin părți și admir ochii calzi în oglindă.
Acolo a rămas doar trupul meu,fără cămașa ta,nimic.Tropăitul tău pe coridor devine tot mai intens,și într-o fugă revii în casă:
-Nu pot eu fără tine,nu pot!
-Hm...
-Ce faci tu din mine?Vrăjitoare ce ești!
-Nu sunt,eu doar te consum,
-Poți s-o faci mai încet?
-Nu.Ai văzut vreodată o consumare domoală?Eu nu!
În lumea cu etaje,și speranțe,eu rămîn aici,în ipostaza de vînt și caramel,și-mi lipesc fericirea de un larg perete.Un perete umplut cu poze,care triste care pline de beautitudine.Un simplu perete care îți întruchipează un infinit de sentimente și trăiri.
-Eu te respir,te beau...înțelegi cum consumarea devine o dependență?
În dulap sunt toate costumele tale,îmi strecor năsucul,și le fac o scurtă călătorie în splendoarea ta.O mică aventură în parfumul tău și eleganța spirituală.
-Eu te admir,te ador...înțelegi cum consumarea devine o dependență?
Cafeaua lăsată de tine pe masă,este doar supravegheată de ochii mei triști și lăcrimați,iar perna pe care dormi tu,este cuprinsă de mii de ori.
-Eu...înțelegi cum consumarea devine dependență?!?!

Individualitatea va fi întotdeauna una dintre condiţiile eleganţei adevărate.

E liniște,e mai liniște decît tăcerea care am auzit-o aseară cînd te priveam.Ai încercat pentru măcar cinci minute să te pui în pielea mea și totuși ai zis că nu vei putea să te joci la fel de tandru în creți cum o fac eu.
Stăteai în fața mea,și mă priveai cum mîncam luminile.Felinarele se jucau printre copaci și din cînd în cînd priveau spre noi,spre doi oameni total diferiți,care își petreceau nopțile la niște conversații calde.
Imaginar mă jucam cu buzele tale roșii,cărnoase și le rodeam cu unghiile pînă la sînge,dar întradevăr eu doar eram hipnotizată de ele.Adesea cînd îmi amorțea gîtul,începeam să-l rotesc în diferițe direcții,și mi se rotea și Pămîntul o dată cu mine.Dădusem cu ochii de ceas,și mă mirasem cum de deja era ora 4,că abia la ora 21 tu ai venit să-mi faci o vizită.Era patru dimineața,în scrumieră era încă țigara aprinsă/stinsă,de ieri seara.
Mi se făcuse destul de repede poftă de o cafea,mă ridicasem să pun apa la fiert și doream să te întreb și pe tine,dar tu priveai amețit felinarele:
-Tot normal?
-aham.
-Cafea,vrei?
Ai dat negativ din cap,și am înțeles că nu.În timp ce apa fierbea,încercam să-mi încălzesc de la flăcări mîinile care erau foarte reci.Îmi apropiam tot mai mult mîinile de flăcări și din întîmplare focul mi-a capsat degetele.Am răcnit încetișor,iar tu nici nu ți-ai întors privirea.Îmi pregătesc cafeaua,nu doream nici zahăr și nici lapte,o doream așa tare cum este ea.Mă gîndeam să mă așez lîngă tine,sau totuși să stau în picioare?Am hotărît să mă razăm de masă și să aprind altă țigară.Îmi sorbeam încetișor cafeaua și meditam.Mă gîndeam că dimineața din nou am ore și nu am să am pofta de a învăța ceva nou azi,iar tu urmăreai felinarele,de parcă afară era cel mai frumos Carnaval de jocuri din viața ta.De parcă afară oamenii se jucau de-a prinselea cu niște crocodili,și niște papagali mergeau pe jos.
-Ana,vreu ș eu cafea..
-Eu te-am întrebat,tu ai zis că nu.
-Eu acuma vreau.
-Și eu multe vreau,de ce nu ai zis la moment?
-Eu amu vreau.Nu atunci.
-Bine.
Luasem de pe raft o altă cană,pentru cafeaua ta.Turnasem apa fierbinte,și presuram deasupra micile molecule de cafea.
-Zahăr?
-Nu,nu mai vreau cafea.
-Ei tuț,și vrei atunci?
-Te vreau pe tine!

Starea cea mai excitantă a unui bărbat.

Sîmbătă.Octombrie.Dată aruncată deja la gunoi de cel ce joacă poker cu noi.Noi suntem soldățeii care parcurgem șirul de evenimente după cum ni-l construiește un oarecare comandat.Eu sunt viața mea.Eu aleg să fiu soldățel sau să fug în partea mea.
Ceaiul de mentă este unicul care nu-mi cîntărește gîndurile și știe din timp cît ele cîntăresc și cum ar trebui să slăbească,ca fiind anorexice.Știam că trebuia să ningă pentru că am primit o floare.Dar nu a nins ci eu am plîns.Eu nu-mi mai aduc aminte ziua în care nu mi-a curs vreo lacrimă,și chiar am impresia cîteodată că nu sunt acolo unde trebuie.Era sîmbătă,iar sîmbătă așa de mult îmi lipsește iubirea că încep să-mi număr pe degete zilele care vreau să le mai trăiesc.Și apoi încep a număra găurile din inimă care le-ai produs și cînd ele se reduc la infinit mi se face somn și eu adorm.Eram la interogatoriu unde în fața mea era suprapusă o lampă cu mii de luminițe smarald,care-mi spărgeau ochii și lăcrimam din nou.Îndrăgostire eternă,suflet dotat cu ambuteiaje,dragostea proprie,aveam mii de sentimente care-mi spărgeau corpul și mergeau prin acea cafenea ca fiind niște copii de 3 anișori,zburdau și răcneau,și mă ținteau cu degetele,mă arătau o ipocrită și dezastruoasă minte.Iar eu tăceam,eu îmi mușcam buzele,ziceam că nu știu,și iar nu știu,și nu voi ști.
Mă gîndeam la moment cu totul la altceva în timp ce întrebările curgeau șiroaie.Eu meditam la bărbatul excitat.Mereu încercăm să sărutăm mai fin și mai seducător doar ca ei să se uite cu alți ochi la noi.Iar serile cînd ajungem acasă să ne prefacem cele mai obosite ființe ca să fie ei ce lucrează în seara aceasta.Îmi aduceam aminte de panterele,care se aseamănă cu femeile.Atunci cînd ai început să tremuri lîngă mine și simteam cum focul arde înverșunat,am înțeles că bărbatul excitant este cel gelos și nici ca cum cel sedus.Atunci am început să mă joc eu ,să văd ce capete are voința ta.Am ridicat capul sus și de bucurie am început a zîmbi,pentru că realizezi pierderile enorme,e ca și cum ai pierde toată planeta dintr-o singură mișcare.Eu eram absentă eu nuștiu cu cine vorbeai,eu doar eram un perete de care puteai să te izbești cu capul și să mori.Atunci,atunci era momentul gloriei,am vrut să-ți arăt cum pot să-ți trec printre degete,pentru că erai tu persoana puternică care credeai să am să fiu lipită de scaun pe veci.Ceaiul de mentă era prezent,peretele izbitor la fel,iar eu eram absentă.De ce?
Starea asta de preamărire m-a făcut să-mi pierd capul,dar te-am făcut să înțelegi că nu sunt eu atît de naivă și de fină cum eram,pot călca tare și mult.